în Centru

Ai primi un refugiat la tine acasă?

Ai primi un refugiat la tine acasă?

Una din prostiile-clișeu încă foarte des întâlnite e aia în care poporul român se definește, printre altele, drept „ospitalier”. Un cuvânt golit de sens, aproape deloc folosit în vorbirea curentă.

Nu poți însă să nu remarci ironia acestei descrieri pe care, în mod curios, românii continuă să o folosească auto-flatant, comod și inutil când sunt rugați să își schițeze caracterul colectiv și individual dacă urmărești discuțiile despre criza refugiaților din Mediterana.

Mii de oameni care fug de război riscând viețile lor și pe ale copiilor lor în bărci gonflabile nesigure, peste ape și granițe ostile pentru a avea șansa unei vieți în care nu te trezești dimineața întrebându-te dacă până seara mai ești viu.

 

Imaginile vin zilnic: cadavre culese de paza de coastă italiană o dată la câteva săptămâni, familii reunite pe plaja Kos fericite ca sunt încă în viață, bătăi cu poliția macedoneană pe fâșii de graniță despre care nu am fi auzit niciodată altfel, zidul construit de unguri la granița cu Serbia, cel construit de bulgari la granița cu Turcia și enumerarea poate continua multă vreme.

La porțile Europei sunt invaziile barbare. Or cel puțin așa rezultă dacă, de exemplu, îl citești pe Marius-Lucian Obreja, un senator obscur al PNL care s-a remarcat până acum prin mai nimic. (h/t Mihnea)

Pe scurt, filozofia d-lui senator al României e cam așa: România nu poate primi refugiați dar ar putea, împreună cu celelalte state UE să concesioneze niște teren prin nordul Africii unde să le construiască niște tabere pe care să le și apere. Un fel de Guantanamo cu suflet.

Sunt mai multe lucruri care ar fi de spus aici.

1) Cum naiba funcționează politica externă a României, dacă președintele se angajează în numele țării să accepte un număr (insignifiant) de refugiați pentru ca vreo două luni mai târziu partidul președintelui să emită idei ca cele de mai sus? Cum funcționează PNL?

2) Problema cu resursele e o minciună. Intreținerea celor 1700 de refugiați pe care România s-a angajat să îi preia costă mai puțin decât, să spunem, un prejudiciu mediu constatat de DNA.

3) Ne dăm peste cap cu solidaritatea europeană când David Cameron vrea să reducă beneficiile sociale ale cetățenilor europeni proveniți din România, dar nu avem niciun fel de simpatie pentru cetățenii altor state care fug de război.

4) Tot la capitolul solidaritate, părem să avem senzația că e treaba bulgarilor, grecilor, ungurilor și italienilor dacă au ghinionul să se afle în prima linia a valului de disperați. Așa-i că nu e treaba noastră? N-o fi, dar nici canalizarea, autostrăzile și anvelopările de blocuri românești nu prea erau treaba cetățenilor din alte state europene. Și totuși ni le-au plătit. Și mai plătesc încă. Mai mult decât putem noi duce.

5) Să nu ne mirăm în exces de ideea cu concesionarea de pământuri prin Magreb. Suntem în țara al cărei ministru de externe sugera acum niște ani să ne exportăm țiganii în Egipt. Tot de la PNL și el.

6) Chiar am uitat că Occidentul a avut disponibilitatea să îi preia pe aceia dintre noi care au avut norocul sau curajul să scape de staliniști? Printre ei sunt câteva nume cu care ne lăudăm ori de câte ori avem ocazia. Oamenii aștia ar fi dispărut în masa amorfă în care s-a transformat populația României în 45 de ani. N-ar mai fi creat nimic. Poate ar fi plagiat ceva. Poate.

Acum, aflați de partea bună a graniței am uitat toate astea? Ne-am uitat și umanitatea?

Zilele astea România are parte de una din perioadele ei istorice faste. În afară de mici enervări locale, nu ne paște niciun pericol iminent. E un moment bun să fim măcar decenți, dacă nu generoși.

Strict legat de problema refugiaților, avem iar unul din momentele alea de noroc nemeritat. Suntem protejați, deocamdată. Drumul disperaților trece prin Serbia și Ungaria vecine. Dar când nu va mai trece pe acolo, vom avea la rându-ne ocazia să ne probăm reputația de „ospitalieri”.

Până acum am dat-o în bară. Cu răutate prostească și xenofobie de provinciali neieșiți din județul nostru. Meschinărie penibilă și contraproductivă.

Mai sunt unii care se tem că sentimentul românesc al ființei ar putea fi parazitat de doua mii de refugiați. Dacă organismul național, fibra etnică a unui popor de 18 milioane e așa de fragilă, atunci, să-mi fie iertat, ceva e putred în ea.

Între timp, refuzul națiunilor europene de a trata serios situația s-ar putea să ne rezolve o problemă mai veche: aceea a accesului în Schengen. Germania studiază deja posibilitatea de a cere suspendarea acordului. Adică introducerea controalelor la granițe. Nu va mai fi nevoie să ne acuzăm între noi pentru faptul că suntem ultimele găini ale continentului neincluse în respectivul acord. Pentru că nimeni nu vrea să își deschidă granițele pentru refugiați, o să punem granițe între noi, europenii. Paradox? Ironie?

O să pierdem mult pentru că nu vrem să dăm puțin.

Și pentru că presimt o întrebare, răspund înainte. Nu știu dacă aș lua acasă un refugiat (ca politicianul ăsta neamț, de exemplu), dar măcar mi-aș pune problema înainte să dau un răspuns ferm. Ca națiune însă, avem obligația să spunem da. Pentru trecutul nostru și, de ce nu, pentru viitor. Și pentru conștiința noastră.

 

PS: Insist asupra termenului de refugiat. Nu-mi place Al-Jazeera, dar textul ăsta e corect și coerent și explică foarte bine de ce nici eu nu am folosit mai sus „imigrant”.

(sursa foto)

 

Comentarii

  1. […] obligat să recunosc că n-am anticipat furia anti-refugiați când am scris primul text. Cand l-am scris pe al doilea eram relativ pregătit pentru valul de […]