în Centru

Albă ca Zăpada și supradoza de Facebook

Albă ca Zăpada și supradoza de Facebook

  • Premierul anunță că s-a hotarât să renunțe la teza de doctorat.
  • Președintele face o vizită de PR unei copile ai cărei părinți sunt plecați în străinătate.  Scapă și un fel de lacrimă strategică, iar întreaga țară se emoționează.
  • Cei doi se întâlnesc la Cotroceni pentru prima oară în calitate de președinte și, respectiv, premier.

Amândoi aleg să furnizeze informațiile și (sau doar) pe Facebook. Reacția e instantă. Efectul garantat.

Cu toate astea, amândoi sunt criticați. Motivul: prea mult Facebook, prea puțină comunicare instituțională.  Două exemple:

 ….când premierul României are ceva de spus în privința unor subiecte esențiale, care stârnesc o mare dezbatere sau emoție publica, trebuie să o facă instituțional, pentru a da și greutate și o oarecare solemnitate momentelor importante.

Ioana Ene Dogioiu –  ziare.com

În schimb, consider infantil, trivial, de o lamentabilă indigenţă profesională metoda aleasă de a comunica astfel informaţii oficiale care privesc toată societatea în ansamblul ei. Facebookul e o zonă a ornamentelor secundare. Nu se exclude, dar nu poate fi principalul şi, culmea, mai nou şi singurul instrument folosit de instituţiile statului. De exemplu, comunicarea celor două Palate – Victoria si Cotroceni- către public, după dialogul instituţional al celor doi demnitari, s-a făcut exclusiv facebookist.

Adriana Săftoiu – Adevărul

Ceea ce li se reproșează celor doi este absența unei etichete a comunicării. Facebook  e, așadar, ceva neserios, un mediu care poate fi tratat cu indulgență superioară și, eventual, tolerat. Un soi de hachiță trecătoare.

Aș fi putut înțelege o concluzie de felul ăsta, dacă oricare dintre criticii exuberanței social media a politicienilor ar fi folosit ca argument faptul că atât Facebook cât și Twitter (principalele rețele folosite aici și aiurea pentru comunicare directă) sunt înfiorător de neprietenoase dacă vrei să te întorci în timp. Dacă vrei să cauți ceva. E o problemă reală și enervantă, iar Facebook anunța recent că va face accesul la statusuri vechi mai ușor, prin intermediul căutării.

Dar argumentul ăsta lipsește cu desăvârșire. E  preferat în schimb cel absolut subiectiv al „frivolității”.

Din nou, aș fi înțeles dacă problema era pusă în termeni de proprietate asupra mesajelor. Dacă nu cumva de dragul istoriei și al memoriei, aceste pagini de pe rețelele sociale ar trebui să intre nesmintite  în arhive pentru a sta martori ai timpurilor și guvernărilor noastre. Dacă, spre exemplu, lui Victor Ponta i s-ar interzice să șteargă statusurile jenante din trecut. Dar nici discuția asta nu apare nicăieri.

Se mai vorbește despre absența accesului la Facebook în rândul populației rurale și/sau needucate. Aici am senzația că batem apa în piuă. După cum prea bine s-a văzut, nimic nu oprește media tradiționale să preia un status de Facebook sau un tweet, așa cum preiau un comunicat de pe site. Nu că prin sate s-ar cumpăra prea multe ziare.

Și, tot din zona asta, niște cifre: în România sunt  7.200.00 de conturi de Fb și 6.400.000 de abonamente la cablu. Fie și numai din punctul ăsta de vedere, Facebook nu e frivol.

Dacă vorbim de frivol, raționamentul ăsta e mult mai aproape de definiție:

Cand premierul posteaza pe Facebook, mesajele sunt teoretic adresate numai admiratorilor, celor care i-au dat like. Dar Romania premierului Ponta este si a celor „unlike”, majoritari daca e sa ne luam dupa alegerile din 16 noiembrie…

Serios? Deduc de acolo că „like-ul” mă face admirator al lui Victor Ponta. Nu sunt. Cum nu sunt nici al lui KWI, dar textul de pe ziare.com îl are ca țintă exclusiv pe premier. Mica fraudă semiotică a lui Zuckerberg e lămurită demult, deci discuția despre semnificația like-ului e, insist să cred eu, inutilă.

Să continuăm:

…Lor premierul nu considera necesar sa li se adreseze in egala masura atunci cand vorbim despre chestiuni de foarte larg interes public, precum componenta unui guvern sau soarta bugetului parchetului anticoruptie?

De fapt, ambele evenimente definite (corect) ca fiind de larg interes public erau în desfășurare rapidă, iar faptul că s-a evitat comunicarea instituțională este pentru că aceasta presupune mai multe nivele de aprobare și un anumit formalism a cărui tendință este, în general, să ascundă lucruri. Dacă ați avut vreodată de-a face cu aparatul de propagandă-comunicare de la Palatul Victoria, știți deja despre ce vorbesc.

Într-un mod bizar, i se reproșează lui Ponta că a răspuns prea repede unor întrebări.  Iar departamentului de comunicare al guvernului i se reține că nu funcționează ca un departament de monitorizare al unei redacții.  Mă întreb dacă nu cumva, responsabilitatea de a anunța structura propusă a guvernului ar fi trebuit să revină partidelor care au făcut lucrul ăsta. Dar astea sunt deja detalii.  Mai important e să criticăm activitatea echipei de social media a premierului, reproșându-i că pune rapid informații la dispoziție.

De cealaltă parte, Klaus Iohannis folosește la rându-i, fără milă, Facebook-ul. Mai control freak decât adversarii săi, sare cu totul peste presa tradițională/comunicarea instituțională și comite un montaj sentimentaloid cu lacrimi, tabletă-cadou și muzică dramatică pentru a dovedi că cyborg-ul din el simte și empatizează. Ce rost ar fi avut prezența acestui video pe site-ul președinției? Cum ar profita comunicarea  instituției de pe urma acestui non-eveniment?

Menținându-mă strict la exemplul furnizat mai sus de Adriana Săftoiu, aș aminti că întâlniri președinte-premier sunt cu zecile de-a lungul anului. Rareori sunt comunicate. E greșit? Nu știu. Dar cu siguranță cea dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta nu a fost extraordinară. Nu a schimbat nimic. La final, cei doi erau în aceleași funcții, iar un tweet în plus sau în minus nu a contat în marea schemă, decât ca marcaj temporar al unui eveniment minor.

Poate ar trebui să cerem să se publice conținutul întâlnirii și abia apoi să ne plângem că a apărut într-un status. Iar de la site-urile oficiale ale instituțiilor, să ne așteptăm la informații clare, coerente și de încredere, în loc de nesfârșite declarații politice, al căror semn se schimbă de la o oră la alta.

De fapt, comunicarea instituțiilor românești suferă dintotdeauna de lipsă de substanță. Se dau informații „pe surse”, rapoartele de activitate anuale se publică când târziu, când opțional, la cererile făcute pe legea 544 se răspunde aleatoriu, limba de lemn e scut, iar relevanța de cele mai multe ori e spre zero. Încercați să cereți informații care presupun un oarecare efort de sinteză din partea vreunei instituții românești. Good luck with that!

Eu cred că abia după ce se rezolvă toate astea, putem să ne ocupăm și de Facebook și formalismele comunicării oficiale. Și atunci, doar dacă o facem cu argumentele corecte.

Încercați, ca exercitițiu, să vă aduceți aminte cum se comunica înainte de Facebook. Vi se pare că apariția rețelelor sociale a distrus un mecanism instituțional  de comunicare care funcționa? Că știam totul, iar Zuckerberg a distrus interacțiunea guvern-public? Nu. Ce a distrus Zuckerberg a fost privilegiul accesului la informații. Și ăla, doar pe alocuri. Diferența e că acum nu mai e garantat.

Secretomania și manipularea au rămas, în bună măsură, la locul lor. Instrumentele sunt altele. Mecanismele de control sunt mai multe, mai subtile și mai complicate. Atâta tot.

E palpabilă, cumva, un soi de anxietate provocată de tehnologie. Dar e și un pic ridicolă. Se comit tot felul de hiperbole fără niciun pic de ironie (Partidul Facebook, Președintele Facebook etc), ignorându-se cu seninătate faptul că simpla lor enunțare nu le face și adevărate. Comunicarea pe Facebook sau Twitter are doar atâta valoare câtă poate fi verificată IRL (in real life). Alegerile prezidențiale au fost o dovadă în sensul ăsta.

Bottom line: faptul că Albă ca Zăpada alege uneori să comunice direct cu cei 7 milioane de pitici de pe social media e un lucru bun. Iar piticilor ar trebui poate să li se aplice mai des prezumția că dispun de discernământ.