în Centru

Campania pentru neschimbare

Campania pentru neschimbare

Cine a avut răbdare să urmărească reacțiile de după discursul din Parlament al premierului Dacian Cioloș a observat probabil valul de indignare stârnit de replica dură pe care șeful guvernului a primit-o din partea președintelui PSD, Liviu Dragnea.

Mărturisesc că mi-e cumva greu să înțeleg surpriza multora dintre cei care au comentat. Nu e nicio știre că mai sunt două luni până la campania electorală. Nu e, de asemenea, nimic nou în faptul că PSD își construiește mesajul pe câteva linii de comunicare simple și relativ eficiente – guvern străin și nelegitim, zero, Soros, incompetență etc.

În fapt, ziua discursurilor amintite mai sus poate fi catalogată drept debutul neoficial al campaniei pentru parlamentare. S-a tras o linie de demarcație între un PSD ofensiv și fără regrete și o masă eclectică de inamici ai PSD-ului. Ca aproape la fiecare rundă de alegeri.

În furtuna de reacții care au urmat s-au remarcat mai puțin însă libertatea pe care și-au luat-o combatanții de a ignora pe alocuri realitatea. Iar realitatea e că avem de-a face cu un soi de complicitate neplăcută între toți actorii întâmplării din parlament.

Și spun asta pentru că, dincolo de toate criticile dlui Dragnea la adresa premierului, PSD a negociat posturi în guvern, a votat pentru acest guvern și a refuzat timp de un an de zile să întreprindă orice acțiune serioasă pentru a-l dărâma. Moțiunea de cenzură i-a stat la îndemână și nu a folosit-o. Putem să presupunem, așadar, că PSD are de câștigat de pe urma guvernului Cioloș.

Faptele subliniază fără nuanță ipocrizia atacurilor la guvern și premier. Cu cât sunt mai ferme și mai agresive, cu atât sunt mai ipocrite.

via GIPHY

De cealaltă parte, premierul pare să  descopere uimit că unul dintre partidele care i-au oferit votul de investitură e mai preocupat de clientela politică decât de binele țării. N-am cine știe ce motive să îl contrazic pe șeful guvernului însă, dacă așa este, nu pot să întreb de ce a tolerat atât de multă vreme oameni ai PSD în posturi de miniștri și secretari de stat. De ce îi tolerează încă?

Cunosc argumentul stabilității, însă acesta nu mai stă în picioare cu două luni înainte de alegeri. Iar o analiză serioasă a performanței protejaților PSD în guvern, cu consecințele de rigoare, ar trimite un semnal teribil de puternic electoratului exasperat de mlaștina politică în care se scufundă țara.

Forțat cumva să intre în siajul premierului, în lipsa altor fapte care să îi contureze identitatea, PNL se află în aceeași situație ambiguă. De la tribuna parlamentului, doamna Alina Gorghiu observă că “PNL nu il are pe dl Dîncu in guvern, PSD da”. O remarcă foarte bună. Urmarea logică e o întrebare. A făcut PNL o analiză a activității ministerului-monstru (unul dintre cele mai bogate și relevante din întregul guvern) condus de Vasile Dîncu? Cu ce concluzii? A fost mulțumit? Aș zice că da, dat fiind că n-am văzut nici măcar o banală moțiune simplă pe această temă.

Mica piesă de teatru desfășurată luni în Parlament nu a lămurit nimic. Fiecare dintre actori a marcat pentru publicul propriu iar la finalul zilei toată lumea a fost mulțumită. Atât electoratul PSD cât și cel anti-PSD au nevoie de eroi. Ei bine, eroii și-au făcut datoria. Au marcat spectaculos, au fandat elegant și au încasat demn loviturile adversarilor. Viața merge mai departe. 

Departe de mine maniheismul naiv, însă piesa de teatru la care asistăm zilele astea e cumva ofensatoare. Înțeleg prea bine că atât premierul cât și șefii de partide trebuie să navigheze foarte atent într-o mare de interese obscure și contradictorii. Înțeleg și faptul că fermitatea poate avea efect de bumerang, însă, câtă vreme politicienii noștri continuă să mimeze conflictul, rezultatele sunt  voturi precum cel care l-a ferit pe Gabriel Oprea de ancheta penală în cazul morții polițistului Bogdan Gigină. Și spun asta pentru că sunt convins că acel vot nu ar fi fost posibil dacă presiunea publică pentru politicieni responsabili și integri ar fi fost mai mare. Dacă pânza de păianjen a complicităților ar fi fost mai mică. Dacă influența nefastă a fostului vicepremier asupra administrației centrale ar fi încetat în momentul în care acesta și-a părăsit postul de la guvern. Însă dl Oprea a mai vizitat clădirea de la Palatul Victoria și după ce n-a mai fost vicepremier. Iar la interne, până nu demult, era titular un protejat de-al său care, între timp, l-a urmat pe calea parchetului. Toate lucrurile astea erau evitabile.

Sigur că între dezbaterea din Parlament referitoare  la performanța guvernului și votul din Senat care îl privea pe Gabriel Oprea e o diferență majoră, deși au avut loc la câteva ore una după alta. Însă, privite în ansamblu, ele fac parte din aceeași fotografie neplăcută a României politice.

O Românie a jumătăților de măsură, a petardelor retorice și a inconsistenței.

Mi se pare aproape ironic cum, zilele astea, ticăloșii se refugiază în discursuri despre democrație iar naivii în antipolitică. Această combinație de ipocrizie și exasperare e probabil cea mai bună rețetă pentru păstrarea statu-quoului și după 11 decembrie.