în Centru

Ce simți când plânge Vișinescu

Ce simți când plânge Vișinescu

„Trebuie să mă întelegeti că nu vreau să fac aici o scamatorie. Nu pot să vorbesc. Vă rog să mă întelegeti. Sunt de acord cu ce a cerut avocatul. Vă rog să mă lăsaţi să mor. Tatăl meu a murit când eu nu mă născusem”, a spus Vişinescu. A fost momentul în care fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat a început să plângă.

„Am fost o slugă până să fiu militar!”, a spus acesta, cu ochii în lacrimi.

Sursa

alexandru-visinescu

Ce simți când plânge Vișinescu? Ce trebuie să simți?

Satisfacție? O satisfacție generică că se face dreptate? Cui i se face dreptate? Celor pe care i-a omorât? Celor pe care nu a apucat să îi omoare?

Frustrare? Alexandru Vișinescu era doar una din miile de brute-dronă care nu își puneau problema binelui și a răului. Unde sunt toți ceilalți? Câți au fost protejați de stat? Câți mai sunt încă în viață?

Greață? Prea puțin. Prea târziu. Câți ca el trăiesc prin casele din centrul Bucureștiului? Câți ca el și-au însușit averi pe care le-au transmis mai departe albite și legale.

Ură? Ajunge o condamnare? Adică pat și asistență medicală gratuite. Și cărți de citit. Poate și de scris.

Dispreț? De parcă lui Vișinescu îi pasă. Nici nu știe că exiști.

Ușurare? Că nu l-ai cunoscut când era tânăr? Că te-ai născut la timp?

Ce trebuie să simți când plânge Vișinescu? Toate cele de mai sus? Niciuna? Nu știu.

Știu însă că, după cum bine remarca cineva, generația militarilor care au tras la revoluție face  azi mitinguri la ordin în goana după și mai mulți bani.

În timp ce dosarele revoluției au fost definitiv închise.

Tribunalul pedepsește fantoma unui criminal din altă Românie. Și bine face. Fantoma plânge. Doar ea a mai rămas. Responsabilii politici și militari, cei care i-au dat ordinele lui Vișinescu, s-au dus demult. Ceea ce nu se poate spune despre responsabilii pentru crimele revoluției și mineriadelor.

Chiar nu putem spune asta. Mulți dintre ei circulă vii, substanță și cuvânt, pe străzile, ecranele și prin viețile noastre.

Dar poate așa se fac lucrurile în România. Așteptăm să moară și aștia liniștiți la ei acasă până mai rămâne doar unul . Și pe ăla, ei bine, pe ăla îl pedepsim exemplar.

(sursa foto)

 

Comentarii

  1. […] simți când plânge Vișinescu?”, se-ntreabă Teo Tiță, sugerând (cu destulă prudență) că întregul demers al judecării “fantomei unui […]