în Centru

Ce împuşcăm azi?

Ce împuşcăm azi?

Am râs la titlul ăsta. E ironic, elegant şi amuzant. Probabil cea mai bună replică posibilă, după ce păşunistul pasiv-agresiv Nicolae Breban s-a trezit vorbind într-o şedinţă a Academiei. Şi are dreptate Gabriel Liiceanu. Să ceri împuşcarea cuiva, nu e metaforă decât într-o operă de ficţiune asumată. Şi acolo, o faci dacă ai talent şi dacă îţi permite editorul.

Nicolae Shoot’em Down Breban

Şi mai are dreptate undeva dl. Liiceanu. Atunci când, fără prea multă modestie (nici nu cred că era nevoie) aminteşte milioanele de volume pe care editura Humanitas le-a scos pe piaţă, în ultimii 25 de ani.  Rolul Humanitas în modelarea conştiinţei şi discursului public în perioada asta e uriaş şi încă neevaluat suficient.

Am cumpărat recent primul volum dintr-0 antologie superbă Ezra Pound editată la Humanitas de Horia Roman Patapievici şi Radu Vâncu.

Fie şi numai pentru volumul ăsta şi HRP este iertat aprioric şi pentru orice ar spune în viitor, nu numai pentru imaginate păcate trecute (Pasajul din „Politice” la care face referire fantoma Breban a fost discutat şi răs-discutat şi mi se pare inutil să mai insist şi eu. E o frază cu sens în context şi, pentru anii 90, are un rol aproape terapeutic).

Partea pe care nu o înţeleg din textul fondatorului Humanitas ţine de citatele alese pentru a-l sprijini (repet, inutil) pe HRP. Mai precis cu autorii lor.

Unul dintre ele îi aparţine poetului Octavian Goga. Sigur, putem să ne prevalăm de „autonomia esteticului”, dar asta este totuşi o dezbatere politică, prost mascată în război cultural. A-l alege pe fostul şef al guvernului care a impus legislaţia rasială în România ca model, mi se pare uşor deplasat. Sigur, Goga supracompensa, în numele regelui, ascensiunea Gărzii de Fier, dar asta nu e vreo scuză. Goga este tot atât de politician pe cât este de poet.

La fel în cazul lui Petre Ţuţea. Încă unul ale cărui convingeri au fost aspru şi tragic infirmate de istorie.

Aşa se face că, încercând să îl altoiască elegant şi meritat pe prietenul netalentat al Securităţii, Gabriel Liiceanu reuşeşte cumva să se coboare la nivelul lui, legitimându-i prostiile. Discursul violent al lui Breban este egal cu discursul violent al referinţelor din replică. Scor alb.

Probabil era mai bine ca dl. Breban să nu primească niciun fel de răspuns din partea celor vizaţi de fanteziile sale violente. Ar fi rămas suspendat în ridicolul de care nu e şi nu va fi vreodată conştient.

Anii ’30 vs anii ’80? Dificilă alegere. Mai bine ne abţinem.

(sursă foto)