în Centru

Come in here, dear boy, have a cigar!

Come in here, dear boy, have a cigar!

Probabil cel mai stupid text pe tema fumatului pe care l-am citit zilele astea era unul al cărui autor se plângea că se fumează în locurile mișto din București în timp ce în alea unde fumatul era interzis e plicticos și nu are ce face.

Pe un ton revanșard-tâmpit-inutil, autorul ar fi vrut să nu se mai fumeze ca să își poată împăca dorința de a sta în aceeași cameră cu oamenii veniți acolo tocmai pentru că puteau fuma liniștiți cu nevoia urgentă de a se feri de țigările alea rele. Deloc nu își punea problema că, între țigări și compania lui, oamenii ăia au ales țigările. Era ceva inerent schizofrenic în textul ăla care m-a făcut, în cele din urmă, să râd.

Pauză.

 

Așa, să revenim! Citindu-l, am avut senzația aia pe care o ai ori de câte ori începe cineva să îți citeze din autori motivaționali: că omul ăla trebuie să aibă o viață al naibii tristă și că golul din el nu va putea fi acoperit nici cu iubire, nici cu reguli și nici cu altceva. E pur și simplu inutil.

Când dai de câte un d-ăsta simți nevoia să te muți la altă masă. Sau să ieși afară. Ceea ce obișnuiesc să fac când dau de fixiști agresivi. Nu te poți bate cu neantul. Neantul câștigă mereu dacă greșești și cauți substanță în el.

Acum, că veni vorba de ieșit afară, e fix ceea ce eu și alții ca mine vom face dacă, și insist asupra acestui dacă, noua lege antifumat în spațiile publice va fi implementată. O voi face liniștit, fără să protestez. Am făcut-o cât am stat la Londra, pot să o fac și aici.

Dar, de fiecare dată, am să remarc ironic, cu vorbe, când vine și nefumătorul după noi.

Am mai văzut asta în liceu. Și nu sunt singurul. Întotdeauna erau alături de noi, vicioșii cei răi, și vreo câțiva care nu voiau să rateze conversația. Nu se apucau neapărat de fumat, dar conversația era importantă. Mai importantă decât mirosul hainelor. Uneori viața e așa. Conversația câștigă.

Urmează o poză nenecesară cu Audrey Hepburn:

Audrey_Hepburn_2

Acum două vorbe despre legea antifumat:

1) Cred că e utilă și necesară. Motivele sunt multe și s-a tot scris despre ele. Nu mai insist și eu.

2) Legea asta nu ar fi existat dacă patronii de baruri și de alte lăcașuri sfinte ar fi respectat precedenta lege care prevedea spații bine delimitate pentru fumători și nefumători. Numai că onor-parlamentul României a făcut precedenta lege în așa fel încât cei care trebuiau să o aplice nu aveau foarte mult de suferit dacă o ignorau. Tehnic vorbind, actuala lege este o pedeapsă pentru aplicată pentru anii de ignorare a precedentei. Nu mi-e clar cum va fi ea implementată ținând cont că la Parlament, de exemplu, se fumează în draci pe holuri și în birouri. Și dacă nici legea asta nu reușește, ce urmează?

3) Legea e parte din spiritul vremurilor. Dacă vă obosiți să discutați cu niște teenageri, o să vedeți că multora fumatul clasic le pute. Țigările cu tutun sunt pe drumul de ieșire din mainstream și asta nu e loc de întoarcere. Mai stăm noi pe afară cu ele. Dacă nu murim între timp, o să le abandonăm la rându-ne.

4) Cred că fumatul e rău și nicio măsură antifumat nu e exagerată. Aici e vorba de o alegere.  Ca atunci când depășești viteza legală: poți să te simți bine, poți să mori sau poți să iei o amendă. Fiecare își duce viața cum crede de cuviință.

Pauză din nou. Să mai fredonăm un pic:

Come in here, dear boy, have a cigar.
You’re gonna go far, fly high,
You’re never gonna die,
You’re gonna make it if you try;
They’re gonna love you.

Îndemnul ăla cu fredonatul nu e pentru autorul textului amintit la început. El n-are decât să fredoneze singur în baie. Nu o să avem nimic de vorbit nici când au să dispară de tot țigările

 

Sfârșit

(sursa foto)