în Centru

Cui plătim taxele?

Cui plătim taxele?

Un murmur străbate ţara. Dacă asculţi cu atenţie, poţi auzi înjurături în surdină rostite de patronii de mici business-uri, cocoşaţi de vioiciunea pe care și-au descoperit-o de câteva luni inspectorii ANAF. „Închid ăştia tot şi pentru orice motiv, oricât de insignifiant”, se aude printre trimiteri neprietenoase la dumnezei şi mame. De la Oradea la Constanţa şi de la Timişoara la Iaşi.

Avem astfel de reacţii în care furia se converteşte într-un fel de ironie neputincioasă (şi, recunosc, amuzantă):

Dar avem şi aşa ceva:

El a adăugat că aşteaptă să primească prin poştă decizia de sancţionare şi că va închide pentru o zi magazinul, va contesta deciza, şi apoi va redeschide magazinul cu orice risc.

„Chit că mă leagă, măcar ştiu că e pentru o cauză dreaptă. Îmi risc libertatea, dar măcar cineva trebuie să arate abuzurile. E bătaie de joc. Nu ştiu cât mai poate lumea să mai rabde”, a declarat Scheul.

Ceea ce spune omul citat mai sus e grav şi un pic îngrijorător pentru statul român. Prima şi cea mai evidentă idee din discursul lui e simplă: măsurile sunt excesive.  Sunt? Eu, unul, sunt tentat să spun că nu. Dacă e regulă, să fie regulă, Dacă o încalci, plăteşti.  Omul vede un abuz unde probabil nu e. Însă, după zeci de ani în care a funcţionat totul la mica înţelegere (ANAF pretindea că adună bani, business-urile se făceau că plătesc), exigenţa poate părea abuz.

Aici am putea să ne întrebăm şi cât va dura exigenţa asta. Pentru că, dacă dupa şase luni ANAF se linişteşte, patronul de mai sus va avea tot dreptul să strige „Abuz!” şi să aibă senzaţia că a fost luat de fraier.

Însă, mai e ceva acolo. Când vorbeşte de trimişii ANAF, omul se referă la ei ca la „ditamai bugetarii”. Nu cred că se referă la înălţimea inspectorilor.  E vorba mai degrabă de statutul şi puterea acestor oameni.

E imaginea pe care o au foarte mulţi români despre stat. Un monstru abuziv şi arbitrar.

Nervii patronului de firmă din Suceava sunt nervii oricui a fost obligat să respecte reguli care sunt valabile doar pentru unii. Sunt nervii omului care umblă după zece semnături pentru o banală aprobare. Sunt nervii pacientului plimbat între spitale. Sunt nervii părinţilor ai căror copii intră în sistemul public de educaţie ştiind prea bine că sistemul nu mai e demult nici public, nici egal pentru toţi.  Sunt chiar şi nervii tânărului care speră într-o carieră în administraţie atunci când n-are unchi prefect şi bani de şpagă pentru angajare.

În paralel cu murmurul de care aminteam mai sus, vedem ştiri. Ca asta, de exemplu:

În urma perchezițiilor, procurorii DNA au descoperit că o parte din tablouri au fost ascunse chiar în pereții falși din casele rudelor și prietenilor lui Vâlcov. Astfel, trei tablouri celebre au fost găsite în prima locație, 50 de tablouri în a doua locație, 12 tablouri în a treia locație și 29 de tablouri în a patra locație.

Trei dintre tablourile găsite de anchetatori ar fi semnate de Pablo Picasso.

Darius Vâlcov are 38 de ani şi o bună parte din viaţa de adult şi-a petrecut-o prin funcţii publice. Ultima oară era Ministru al Finanţelor.

Cum dracu’ să nu te enervezi? Cum să stai calm când îţi inchide ANAF afacerea ca să recupereze bani din care, mai târziu, vreun băiat deştept îşi va cumpăra obiecte de artă, doar pentru a le ascunde în pereţi.

Sigur că trebuie să îţi plăteşti taxele. Dar mai contează şi cui le plăteşti.

 

 

 

Comentarii

  1. […] fiscali”. Ca jurnalist care nu se revendică la niciuna dintre tabere, Teodor Tiță vorbește despre dreptatea ambelor tabere: pe de o parte, Fiscul își face în sfârșit treaba; de […]