în Centru

Cum m-a vindecat poliția română de nostalgie

Cum m-a vindecat poliția română de nostalgie

Admit că mă cam calcă pe nervi  trendul nostalgic care face ravagii de vreo câțiva ani prin publicitatea românească. Toate reclamele alea cu salam comunist și ciocolată națională au ceva ireverențios-tâmp. Dar nu despre reclame vreau să vorbesc.

Am nostalgiile mele. Una dintre ele își are sediul într-o imagine foarte precisă rămasă, habar nu am de ce, undeva in the back of my mind. Vine de acum mulți ani când încercam să îmi ghidonez Pegasul printre castanele căzute în Parcul Carol. În concursul de măiestrie la care participam singur și concentrat, câștigam dacă reușeam să le evit pe toate. Și nu era ușor. Toamna sunt multe castane acolo, iar aleile sunt lungi.

Cred că imaginea asta e în bună măsură responsabilă pentru decizia absolut neplanificată pe care am luat-o astă vară când am văzut un Pegas într-un magazin în care intrasem fără un motiv exact. Stătea acolo, frumos desenat, un pic provocator, aproape arogant și n-am rezistat. L-am luat și am plecat după castane.

N-am bănuit niciodată că o bicicletă poate avea efectul unei decapotabile, dar, vă rog să mă credeți pe cuvânt, m-au oprit necunoscuți pe stradă să se intereseze de unde l-am luat, cât a costat, cum merge și, în general, să își prezinte omagiile Justițiarului. Justițiarul e el, nu eu. Pe vremea când evitam castane se numea Modern, dar asta e, până la urmă, irelevant.

N-am mai ajuns niciodată la castane.

Vina îmi aparține într-o bună măsură. Blocul în care stau, cu liftul lui meschin, gândit pentru oameni din altă epocă nu putea cuprinde gloria supradimensionată a bicicletei mele. De obicei prudent, pentru că sunt mult prea comod pentru a nu încerca să evit dureri de cap, îl luam în brațe și urcam cu el șase etaje, timp în care aveam suficient timp să reflectez la legea anti-fumat și la conflictul din Siria.

Într-o seară, însă, după o întâlnire prelungită cu niște prieteni, am decis să îmi abandonez prudența. Era trecut de ora 01.00, urmărisem un meci de handbal și ale noastre câștigaseră. Unul dintre prietenii mei jura atunci că port noroc echipei. Era o noapte bună să ai încredere în omenire. Decid așadar că am să urc cu liftul, iar Arogantul o să rămână în scara blocului meu bizar, locuit de bătrâni, fantome și teenagers francezi parașutați de AirBnB.  N-avea de stat decât vreo câteva ore. A doua zi, deși era sâmbătă, aveam de gând să mai trag dimineața o tură cu el și de abia apoi urma să urcăm spre casă cu gândul la Siria și țigări.

A fost ultima oară când l-am mai văzut. Îl legasem conștiincios cu antifurtul de o țeavă de gaze într-un spațiu ascuns cumva vederii. Mă gândeam că nu există hoț atât de imbecil încât să taie țeava aia iar în antifurt îmi fixasem o încredere cumva religioasă. Nu se baza pe nimic. Ba chiar cred că l-am ofensat un pic pe cel care a plecat cu Justițiarul meu.

FFW a doua zi dimineață. Privirea mea de ochelarist care și-a pierdut încrederea în umanitate nu reușea cu niciun chip să facă bicicleta să apară la loc. Țeava era, impasibilă și enervantă, la locul ei. Grr, țeavă! Dar țeava n-avea, evident, nicio vină.

Ați fost vreodată sâmbăta dimineața la poliție? Știu că nu închide niciodată acolo, dar e greu să îți reprimi senzația că totuși oamenii ăia mai închid prăvălia când nu e nimeni să îi verifice. Am dat de un sectorist micuț, agitat și zglobiu-optimist care m-a asigurat că bicicletele sunt aproape întotdeauna returnate proprietarilor, apoi a descoperit vesel că e chiar sectoristul de la adresa mea și a început să îmi enumere hoți de biciclete din zonă insistând pe un anume Patraulea. Da, Patraulea ca ăla din Brigada Diverse.

Fmm, nostalgie. Nu numai că am călătorit în timp, dar am schimbat și universul. Acum sunt într-o comedie socialistă.

După vreo 30 de minute de așteptare în curtea însorită a secției (sectoristul-hobbit plecase în treaba lui după o vreme), timp în care am aflat de la zglobiu că tinerii absolvenți care intră în poliție demisionează pe capete după o lună două, soarta își face milă și sunt chemat la singurul-polițist-care-muncea să îi spun ce s-a întâmplat. În cameră e un televizor cu purici din mă privesc leneș niște lei. Alți aroganți. Mă apuc să povestesc și mă ofer să îi forwardez contractul de cumpărare al bicicletei și o fotografie cu ea. Se uită la mine de parcă eram picat din lună și îmi explică prețios că nu se poate. Pe ecran apare o antilopă. N-am cum să dau fwd-ul ala pentru că ei au reguli privind comunicare electronică (pe scurt, nu dai dovezi pe mail) și trebuie să mă duc la registratură. Sigur că mă duc, dar mă gândeam că vă ajută o fotografie ca să știți ce căutați. Între timp fac și un print și îl depun la registratură, dar până atunci poate e utilă. Dom’ polițist mă privește alb de parcă îl întrebasem ce părere are despre regulile de citare în lucrările de doctorat ale miniștrilor de interne. Singurul lucru care îl interesează e să fie respectate regulile lui de anii 70. În spatele lui, pe Digi Life, leul prinde antilopa și eu încep să am încredere în viitorul luminos al lui Patraulea.

Secția de poliție 6 arată pe dinăuntru ca alea din filme franțuzești de anii 60. Te aștepți să înceapă Bensonhurst Blues pe fundal în orice moment. Nu e nici urmă de Alain Delon, dar el mai lipsea. Sub o scară sunt niște oameni care joacă table. Deduc că acolo e arestul. Ăia par vii, în sensul ăla în care viața poate fi definită ca un accident chimic sublimat în emoții verificabile.

O părăsesc și mă gândesc că ar trebui să scriu mai des de mână. Am avut senzația distinctă că mi-a fost greu să scriu reclamația aia, după dictarea competentă a omului de sub televizorul cu lei.

Peste o oră mă sună. A venit însoțit de o doamnă cu aparat foto. Mă pune Satana să întreb, naiv. dacă nu ia amprente. Vă uitați prea mult la Discovery. Nu știu exact ce mutră am afișat la răspunsul ăsta, dar se repliază amabil și îmi explică ceva cu suprafețe lucioase pe care substanțele alea nu aderă. Doamna face fotografii cu blitz în bezna din scara blocului. Click! Click! La revedere.

La revedere.

N-am mai auzit niciodată nimic de la ei. E o lună de atunci.

Între timp m-am vindecat parțial de nostalgie. Mă mai uit câteodată pe OLX. E plin de Justițiari. N-am să știu niciodată dacă e și al meu printre ei.

Castanele din Parcul Carol sunt la locul lor. E vremea lor. Am verificat asta cu prilejul unui concert la care nu am mers pe bicicletă.

strada-1-negru-mat-3-viteze-1903