în Centru

De ce ne place Verhofstadt

De ce ne place Verhofstadt

verho

A făcut valuri ieri pe internetul românesc intervenția liderului ALDE, Guy Verhofstadt, la dezbaterea din Parlamentul European despre situația Greciei.

Belgianul a reușit cu ajutorul unui discurs intens și bine documentat să îl pună premierul Greciei într-o situație nu tocmai confortabilă.  A reușit în același timp să pară onest interesat de soarta grecilor de rând. A marcat astfel o diferență față de ipocrizia confuză a socialiștilor sau radicalismul nepoliticos al popularilor.

De fiecare dată când o flamă dintr-asta își trăiește scurta viață, valul de like-uri, comentarii și aprobări, personajul sau ideea principală sunt, inevitabil, contrazise fără rost sau ucise abil prin contextualizare, comparații, observații mai mult sau mai puțin pertinente.

E soarta oricărui meme, a oricărui lucru care are succes. Iar legea compensației și echilibrului funcționează nesmintit pe internet.

Așa s-a întâmplat și în cazul ăsta. De exemplu, Dan Alexe zice așa:

Dan Alexe are, în bună parte, dreptate. Belgianul e marginal și e politician. Ecuația e simplă: frustrare+retorică = spectacol.

Numai că Dan Alexe, și nu numai el, nu se adresează motivului principal pentru care Verhofstadt a devenit pentru câteva ore superstar pe internetul românesc. Sunt câteva argumente:

– combinația de empatie și pragmatism e rară în discursul politic românesc. Situația asta a fost subliniată cu supramăsură de comentariile de marginea crizei din Grecia.

Avem fie „riguroși fiscali” fixiști, fie o combinație de neinformare și teorii ale conspirației ilogice. Calea de mijloc este inexistentă. Încercați să contraziceți vreunul dintre ăștia. O să vedeți așa de multe certitudini că o sa abandonați. Nu poți argumenta împotriva oamenilor religioși sau ideologizați. Inevitabil pierzi.

– în discursul de ieri al belgianului au fost menționate probleme foarte românești. Aș putea aminti doar politizarea administrației de către Syriza, pe fondul unui murmur neconvins privind reformele (12 din 13 directori din serviciul civil proaspăt numiți de guvernul Tsipras sunt membri de partid. „Unul nu știe care îi e afilierea”, a spus Verhofstad în aplauzele sălii).

– altă idee exprimată ieri: eliminarea privilegiilor. Pentru armatori, pentru armată, pentru biserica ordodoxă, pentru partide. Dacă știm ceva bine, aici, în România, este umilința cetățeanului generic în fața unei clase de privilegiați politic prin lege. De ei nu se atinge legea, și, dacă se atinge, fac eforturi să o schimbe. Știm prea bine.

– discursul s-a încheiat cu un îndemn: „Show that you are a real leader, not a false prophet”. Da, e o metaforă facilă, dar eficientă. Dată fiind situația din România (un înalt oficial care fuge de DNA și de bunul simț în Turcia) cred că mesaje despre leadership adevărat au un pic de efect aici.

Așadar, ne place Verhofstadt pentru că nu ne plac ai noștri. Nu ne plac vorbele lor, nu ne plac faptele lor. 

Iar dacă ne place Verhofstadt, nu înseamnă că ne place Tăriceanu. Din contră. Hai să stabilim asta clar.

Aici nu e vorba de ales între „mâna invizibilă a pieței” în fața „mâinii de lucru” (care, eventual, te mai și strânge de gât), ci despre o frustrare perfect îndreptățită și explicabilă a românului nevoit să suporte demagogi și incompetenți. Căutăm modele și mai găsim uneori. Fie și pentru câteva ore.

Și mi se pare un lucru bun că încă ne place Verhofstadt. Și Nigel Farage a avut ieri un discurs care ar putea fi profetic. Nu l-am văzut distribuit masiv. Asta înseamă că mai există un pic de optimism. Încă mai credem că se poate.

(sursa foto)