în Centru

Despre relevanța istorică a alibecului

Despre relevanța istorică a alibecului

E, evident, firească și previzibilă nemulțumirea legată de performanța echipei naționale de fotbal la Campionatul European.

Firești sunt întrebările legate de alegerea și alegerile antrenorului, cele legate de diurnele uriașe, observațiile privind amestecul politicului în zona de sport. Toate astea sunt subiecte separate și, unele dintre ele, importante. Altele n-ar fi fost probabil aduse niciodată în discuție dacă România alinia o echipă decentă și înregistra măcar o victorie în grupe.

N-am să pretind că mă pricep la fotbal. De cele mai multe ori îl găsesc soporific și banal. Mult mai interesantă decât jocul propriu-zis mi se pare pasiunea care îl justifică drept principal sport al națiilor. Această agregare a mulțimilor în jurul echipelor de fotbal o compar adesea cu adunarea oamenilor în piața publică în momente de furie, angoasă sau exasperare politică. Și întotdeauna comparația pică.

Trebuie să ținem seama de mize. Adică să nu uităm nicio secundă că vorbim despre 11 băieți în pantaloni scurți care fug după o minge. Performanța ăstora 11 nu spune nimic despre fibra morală a poporului, nu dă niciun hint privind interpretarea istoriei recente și nici nu e un semn prevestitor pentru viitor.

Dacă fotbalul ar vorbi în vreun fel despre măreția și inteligența națiunilor, am ajunge la niște concluzii tare bizare. Ne-ar spune, de exemplu, că Ungaria se afla într-un uriaș moment de grație în 1954 când a jucat finala Cupei Mondiale. Se afla pe dracu’. Era în mijlocul unei bezne staliniste, plină de complicități și victime.  Perioada aceea a fost desăvârșită cu o baie de sânge, doi ani mai târziu, în revoluția din 1956.

Alt exemplu. Grecia a câștigat un Campionat European acum 12 ani. Spune asta ceva despre caracterul grecilor, despre felul în care e administrată țara? Nu. Dacă grecii ar fi măcar pe jumătate la fel de performanți în administrația publică, probabil n-am fi auzit niciodată despre criza datoriilor, Alexis Tsipras și alte declinări de tzatziki.

Nu mai insist aici asupra dictaturilor sud-americane care au patronat fotbal măreț și sărăcie și mai mare.

Revenind la România, lamentările astea plenare pe care le tot citesc în ultimele 12 ore trebuie interpretate doar ca exerciții de stil  și nimic mai mult. Insist ca 11 alibeci alergând după o minge sunt doar atât: 11 alibeci într-un moment prost. Puteau să fie și într-un moment bun. Relevanța lor ar fi fost fix aceeași.

Iar dacă e cineva care se încăpățânează să își distrugă self-esteemul pe motiv de fotbal, asta e mai degrabă o decizie personală. Aș putea să jur că e vorba cam de aceiași oameni care întreabă străinii dacă au mâncat sarmale și apoi cerșesc complinente-clișeu la adresa frumuseților patriei. Aceiași oameni care cred că Eurovisionul e egal cu Nobelul, iar ei au avut ghinion să se nască români.

Chill! Altele sunt ratările noastre.

PS Uitați-vă la albanezii ăștia sărbătorind nimic. Un pic ridicol, un pic înduioșător, total inutil. Nu vor fi nici mai inteligenți, nici mai bine guvernați