în Centru

Dreptul de a nu crea un hashtag pentru fiecare masacru

Dreptul de a nu crea un hashtag pentru fiecare masacru

Odiosul atac de la universitatea kenyană Garissa a scos la lumină, pe internetul românesc, o specie aparte de oameni: cei-care-se indignează-de-insuficienta-indignare-a-celorlalţi. Pe scurt, universului, şi fiecăruia dintre noi în parte, i se reproşează că nu suferă imediat şi vizibil pentru „martirii” (am văzut şi  cuvântul „mucenici”) kenyeni.

Sunt două feluri de reproşuri:

1) De ce presa nu scrie despre Garissa?

2) De ce nu e plin internetul de #jesuisgarissa sau ceva pe acolo?

Primul dintre ele are un răspuns destul de simplu.  Presa (inclusiv cea din România) a scris şi va mai scrie despre atacul respectiv, despre originile lui, despre ce îi mână în luptă pe extremiştii musulmani cu baza in Somalia.

Dar, dacă vrem să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat acolo, trebuie să urmărim ştirile şi când sunt mai puţine victime. Mai jos, am preluat o sinteză a Council on Foreign Relations, care arată drumul parcurs de al-Shabab până la momentul atacului de la Universitatea Garissa.

Long story short: informaţie există.

De ce nu jelim zgomotos victimele din Kenya? De ce nu vedem creştinii separaţi de musulmani şi ucişi cu cruzime de islamiştii somalezi? O să încerc câteva răspunsuri scurte.

În primul rând, pentru că sunt foarte departe. Oricât de cinic ar suna, Kenya e departe. La fel şi Somalia vecină ei.

Apoi, pretinsul război între creştini şi musulmani, pe care îl sugerează categoria de indignaţi de mai sus, nu există. Sunt de fapt zeci de războaie mici, cu explicaţii locale şi soluţii locale. În treacăt fie spus, a existat un curent asemănător şi când Boko Haram a comis nişte blestemăţii prin Nigeria. S-a spus foarte puţin atunci că Nigeria e adesea scena unor masacre cărora le cad victime pe rând atât musulmanii cât şi creştinii.

La începutul acestui an, idioţii care au intrat în redacţia Charlie Hebdo de la Paris nu au ucis creştini, ci occidentali. O nuanţă pe cât de grosieră, pe atât de importantă.

În Siria mor de-a valma creştini, suniţi, şiiţi, alawiţi, druzi etc. Dacă aş prelua logica #jesuisgarissa aş observa că e totuşi prea puţină indignare faţă de atrocităţile de acolo. Aş putea spune că ne-am cam obişnuit, ca să nu spun plictisit, de morţii Siriei. Dar, for the record, informaţie există şi pentru Siria, în cazul în care epuizăm motivele de jelit.


Ne mai trezim când masacrele sunt neaşteptate (pentru noi cel puţin) şi au trăsături cumva excepţionale. În cazul celui din Kenya, reţinem faptul că victimele erau studenţi, iar viaţa sau moartea le-au fost decise de nişte animale cu arme în mână, în funcţie de prietenul imaginar în faţa căruia se închinau.

Dincolo de toate cele de mai sus, aş reţine totuşi că n-ar trebui să comparăm mormane de cadavre. Nu numai că nu e frumos sau folositor, dar e de-a dreptul odios să faci topuri din care să rezulte care morţi trebuie jeliţi. Cred că măcar în punctul ăsta libertatea de conştiinţă nu are instrument de măsură.

Fiecare om cu hashtag-ul lui.

 

Comentarii

  1. […] Indeed, death has a value equal to the memory of the lost one(s). The more we cherish their memory, the more we’ll take care of it. At the end of the day, cemeteries are probably the perfect metaphor: graves are esentially the same, a hole digged in the ground. What lies above them is the social construct of memory. And, following this argumentation line, differences in how we remember and commemorate atrocities are righteous. But there’s a huge “but” in here. Namely, how you put it. I don’t know, I probably am a bit too sensitive when it comes to semantics, but – according to where someone stands – not all tragedies are the same (brilliant article on this here). […]