în Centru

Furia

Furia

colectiv

A treia zi după Colectiv. Nu cred că există cineva care s-a împăcat sau a înțeles.

Am fost ieri la marșul în amintirea victimelor. A fost cea mai tăcută adunare la care am participat vreodată. Pe o străduță în apropierea clubului, mii de oameni stau în liniște, așteptând să pună o lumânare. Să se reculeagă. Să înțeleagă. Rând după rând, mulți oameni. Un jandarm îmi spune că sunt peste zece mii. O prietenă mă anunță că televiziunile dau 12.000.

Coloana se blochează, în pofida apelurilor rostite într-o portavoce de o voce invizibilă și reținută. „Vă rugăm să nu vă opriți. Sunt mii de oameni în spatele vostru. Cu toții am pierdut pe cineva”. Văd intrarea clubului și buchete de flori date din mână în mână, dinspre dreapta spre stânga. Suntem prea mulți ca să ne apropiem cu toții. Mulți. Din locul în care stau, buchetele par că plutesc peste capetele acestor oameni tăcuți.

Mă uit în jur. Caut și eu o coerență a poveștii. O înlănțuire logică, ceva care să ofere o explicație. Nu văd decât figuri de pe care nu s-a șters încă oroarea. Uneori am senzația că detectez un soi de stupefacție. Câțiva fac eforturi vizibile să rămână compuși. De parcă durerea e indecentă.

Pe tot drumul de la Universitate până aici am căutat cu privirea o fată pe care o zărisem cu câteva minute înainte să ajung la punctul de start al marșului. Avea un soi de gesturi dezordonate și vorbea la telefon. Mi-a atras atenția pentru că pe strada aceea pustie eram doar vreo trei oameni, iar sincopele din vocea ei aveau ceva îngrijorător. Am înțeles repede ce era cu ea și unde se ducea. Nici nu era greu. Avea o eșarfă neagră peste geaca de motor și se oprea uneori să își mai șteargă lacrimile de pe sub ochelarii negri de soare.

Niciodată nu am auzit atât de mulți oameni și atât de diferiți spunând aceleași două propoziții. „Am început brusc să plâng. Eram singur„. Oameni în mașini, oameni în case, oameni pe străzile acestui oraș  care doar acum o săptămână se bucura că i-a fost descoperit cheful de viață, partea pozitivă, optimismul. Una din știrile alea rare care nu asociază decât colateral Bucureștiul cu istoria lui cruntă și gri. Un material de presă care ne confirma că avem un prezent decent și ne putem gândi la viitor. Oamenii nu fac petreceri când sunt pesimiști.

Though much of Romania’s capital was bulldozed by the communists, the old town survived and is abuzz with bars, cafes and restaurants

Am căutat-o pe fata cu eșarfă neagră pentru că voiam să înțeleg dacă marșul acela cu solidaritatea lui mută o ajută la ceva. N-am mai văzut-o. Dar mi-a rămas pe retină imaginea ei aplecându-se pentru a trece pe sub drapelul în bernă de la Înalta Curte de Casație și Justiție. E probabil o metaforă acolo. Acel drapel prea jos, enunț al doliului oficial, și agitația ei dezordonată.

De sâmbătă după amiază și până azi nu am mai citit relatări ale martorilor, anchete de presă, declarații politice sau administrative. M-am oprit după trei fraze din relatarea asistentei aceleia. Nici până acum nu am terminat textul. Dar tot au ajuns la mine lucruri. Spuse de apropiați, de prieteni, auzite pe stradă.

Înțeleg că se caută vinovați. Biserica e pe listă. A început deja ping-pongul clasic. Nu, biserica nu e vinovată. Sau dacă i se poate reproșa ceva, e doar că propovăduiește sceptic o lume mai bună în care de fapt nu crede. Altfel, nu înțeleg cum ai putea să ratezi senin un asfel de moment în care atâtea suflete au nevoie de lumină. Dar pierdem vremea acuzând construcții instituțional-spirituale strâmbe.

Știți unde e biserica: e la prietenul meu Cătălin Drulă care a plecat pe străzi noaptea să doneze sânge. O să rămână trăsnit când o să vadă asocierea asta. Dar cred sincer ca acolo e bunătatea și lumina. La oamenii care au donat, la oamenii care au ajutat familiile să își găsească morții și răniții. La antreprenorul de internet care a organizat repede o listă de nevoi urgente și la toți contributorii care au alimentat-o. Lumina e în această comunitate invizibilă care a strălucit într-un moment de întuneric și cinsim. Această comunitate despre care nu știam că există. În care nu credeam.

Creștinii care își înțeleg rostul știu ce să spună.

Nu mai pierdeți vremea cu Preafericitul. Aduceți-vă aminte de el după ce vom fi cu toții mai liniștiți. Întrebați-l atunci de ce ia din banii voștri. Acum e inadecvare. Nu de la o lumânare a unui creștin a pornit incendiul acela.

Sunt și teorii ale conspirației. Multe, deja. Nu, nu cred că cineva a pus la cale toate astea ca să scoată un subiect de pe agendă.

Dar autoritățile se mișcă încet și nu dau semne că înțeleg amploarea rupturii din inimile oamenilor. Dacă ar înțelege n-ar mai sfida. Nicio demisie e o sfidare. Un joc pervers de voință în care funcționarii și politicienii pun pariu că nu or să clipească primii. Și noi ne temem că așa o sa fie.

Așa cum nu clipește primăria sectorului 4, așa cum nu o face un senator UNPR care îi urează la mulți ani actorului Piedone:

Jurnalista: ”Ce parere aveti de faptul ca primarul Piedone nu mai da nicio declaratie si spune ca este in doliu.?”
Senatorul UNPR: ”Piedone, cine e Piedone. A, actorul? Tocmai a implinit 86 de ani.
Jurnalista: ”Totusi, nu credeti ca ar trebui sa dea explicatii?”
Senatorul UNPR: ”Eu zic sa-i uram la multi ani pentru cei 86 de ani impliniti.”

Senatorul ăsta și tot cercul lui de indivizi așteaptă să treacă furtuna. Și noi ne temem că o să treacă. Ne scufundăm pasivi în fatalismele noastre coborâte din balade. E un soi de nihilism românesc care se autoalimentează și ne încremenește.

Văd patroni de cluburi care anunță că renunță la afacere pentru că nu pot face față onest șpăgilor și caracatiței care suge bani și nu dă înapoi nimic. S-au speriat și au cedat frustrării. Vineri, caracatița a dat ceva înapoi: moarte. Ei nu mai vor să fie parte din jocul ăsta. E mult prea scump.

E o greșeală uriașă. Abandonează. Se răzbună pe sine pentru că nu cred că dreptatea există.  Deși am văzut zilele astea că lumina e posibilă.

Patronii, prietenii mei, necunoscuții sau cunoscuții de pe net sunt zilele astea sub imperiul unui singur sentiment care crește, crește, crește.

Ce facem cu furia asta?

Vă rugăm să nu vă opriți. Sunt mii de oameni în spatele vostru. Cu toții am pierdut pe cineva”