în Centru

Grecia. This is not Sparta!

Grecia. This is not Sparta!

image2

Cu peste 60 la sută, votul de ieri împotriva condițiilor impuse de creditori e dincolo de orice contestare. Grecii au fost fermi, iar alegerea pe care au facut-o e fără nuanțe.

Au fost două demisii. A conservatorului Antonis Samaras (azi-noapte) și a lui Yanis Varoufakis, ministrul de finanțe (acum câteva ore).

Samaras pleacă umilit și, teoretic, ar trebui să dispară de tot din scenă. Atât de slab e rezultatul taberei „Da” încât „rușinos” e un termen politicos. Partidele tradiționale grecești nu și-au înțeles propriul popor. Nu, grecii nu sunt nici sinucigași, nici idioți. Eșecul taberei anti-Syriza e cu totul al politicienilor care au crezut că e suficient să te opui și voturile vor veni. Nu au explicat suficient, nu au militat suficient și, poate, și-au ales greșit argumentele. Intuiesc un pic de aroganță acolo. Și inadecvare. Acum plătesc pentru ele.

Mă întreb dacă nu cumva, în privat, Samaras și alții ca el îi dau dreptate lui Tsipras.

Varoufakis pleacă, dar ca un rock star. Ironic, sfidător și încrâncenat. Comportamentul lui are ceva religios, iar asta se poate vedea din efectul pe care îl are la ora asta scrisoarea publică prin care își anunță demisia. Tactic, e flawless și își pune adversarii într-un soi de culpă morală. Joacă piesa sacrificiului personal și arată că Syriza nu se încurcă de un om. Fie că va rămâne în politică, fie că va intra în circuitul de public speaking sau va scrie alte cărți, Varoufakis și-a asigurat un soi nemurire parțială.  Finanțistul grec e specialist în teoria jocului. Probabil a aplicat un pic din ea aici.

E plin de prevestitori ai Apocalipsei. Aș fi sceptic totuși. Oricât de mult s-ar enerva diverși conservatori, până și ei încep să priceapă că e contraproductiv să constrângi Grecia la nesfârșit. Grecia e puțin importantă în marea poză a lucrurilor, dar efectele zilei de ieri vor fi simțite pe termen lung. Am mai zis acum o săptămână că asistăm probabil la o dezvrăjire de Europa. Efectele sunt imprevizibile.

Nu întâmplător, printre primii care au reacționat public după închiderea urnelor se află acest domn:

Vor fi și alții. Antifederaliști, naționaliști, conservatori înguști, stânga extremă, cu toții aplaudă ceea ce s-a întâmplat în Grecia pentru că văd în sfidarea greacă sfârșitul Europei condusă de la Bruxelles. Degeaba spun grecii că nu vor să părăsească zona euro, duhul a ieșit din lampă, fiecare interpretează asta cum îi convine.

Nu e victoria Syrizei, ci eșecul intoleranței și inadecvării. Germania riscă să rupă iar Europa, după ce 60 de ani a muncit diligent și inteligent la construcția ei. 

Apropo de Germania, citiți acest interviu.

Înfrângerea de ieri se poate transforma într-o victorie pe termen lung pentru Europa și pentru greci, dacă se ajunge la un compromis decent. Dacă nu, cel mai puțin grav lucru e să devină și mai importante exemple precum cel al exoticei Islande, care a refuzat austeritatea și și-a salvat economia.

Dar Islanda e o țară improbabilă, cu câteva sute de mii de locuitori dintre care unii pretind că fac sex cu elfii. Exemplul ei e greu de replicat într-o țară, să spunem, de dimensiunile Spaniei.

Există însă și varianta imploziei. A ruperii Europei după diverse granițe, mai mult sau mai puțin formale. Granițele există deja în mințile unora. Trebuie trase tușe mai groase ca să devină realitate. Avem bogați vs săraci, nord vs sud, protestantism vs catolicism vs ortodoxim, blonzi vs bruneți, anything goes.

Oricât glume obositoare am face (familia mea a decis prin referendum să nu mai plătească creditul la bancă blabla), dacă Tsipras schimbă în favoarea grecilor fie și două condiții din acordul cu creditorii, Tsipras a câștigat. Problema cu el e că joacă cu casa. Casa are toate cărțile, iar senzația de mexican standoff pe care o lasă toată afacerea asta nu poate să nu te ducă cu gândul la faptul că premierul grec are ceva de aventurier în el.

Victoria va fi în acord, înfrângerea tot acolo. Referendumul de ieri a fost doar o măsurare de orgolii. This is not Sparta. Viitorul trebuie sa fie o discuție de birocrați plicticoși și eficienți. Orice altceva e dezastru.

Repet, discuția NU e despre greci. E despre supraviețuirea Europei. Dacă Tsipras e broasca pe care Europa trebuie să o înghită, trebuie să o înghită. Sunt tot mai mulți oamenii care acuză Bruxellesul, Berlinul și alte capitale de ipocrizie.

Piketty zice așa:

What struck me while I was writing is that Germany is really the single best example of a country that, throughout its history, has never repaid its external debt. Neither after the First nor the Second World War. However, it has frequently made other nations pay up, such as after the Franco-Prussian War of 1870, when it demanded massive reparations from France and indeed received them. The French state suffered for decades under this debt. The history of public debt is full of irony. It rarely follows our ideas of order and justice.

Solidaritatea și compromisul pot dezumfla acuzațiile astea până nu capătă expresie politică imposibil de invalidat.

Aș reține faptul că nimic din ce au făcut grecii nu a fost nedemocratic. O fi fost neplăcut, dar nu ilegal sau nedemocratic. Suntem încă în zona jocului după reguli și acolo trebuie să rămânem.

Beppe Grillo, în Italia, e benign și parțial amuzant, dar nu vreau să mă gândesc cum ar arăta corespondenții lui din est. Un preview e Viktor Orban. Vor veni și alții. Pe aici, prin zona asta, avem tendința nefericită să supracompensăm.

Există și voci raționale. Verhovstadt, liderul liberalilor europeni, de exemplu:

Astea fiind spuse, sunt stupefiat de lipsa de reacție (nu, nu reacție inteligentă ci orice fel de reacție) a politicienilor români. Degrabă vărsători de felicitări pentru olimpici și jucătoare de tenis în momente de victorie, nu au avut nimic de spus despre referendum ieri. Niciunul dintre ei.

Mie asta îm sugerează confuzie și teamă. Sau provincialism ridicol. Au fost aleși pentru a lua decizii și a înțelege o secundă mai devreme mersul istoriei. Nu dau semne că sunt capabili din niciuna din astea.

Dacă au o relație cu istoria atunci e foarte distantă. Se ignoră reciproc.