în Centru

Greva prezidențială

Greva prezidențială

Legile justiției n-au cum să iasă într-o formă decentă din Parlament. Sigur că unele amendamente sunt depuse doar întru enervarea publicului pentru ca ulterior cele câteva prevederi esențiale pentru cleptocrația care domină momentan țara să treacă nesmintite. Sigur că unele din prevederi sunt probabil necesare. Sigur că uneori (mai rar zilele astea) e vorba doar de nepricepere în materie de tehnică legislativă.

Sigur că sunt nuanțe.

Dar, dincolo de nuanțe, niciun om decent nu mai poate să ia în serios sau să cauționeze bunacredință a majorității parlamentare. Sfidarea e evidentă, cinismul e maxim. România e luată prizonieră iar viitorul ei torturat cu plăcere de câțiva nefericiți aflați temporar în funcții.

Discutam ieri la radio despre monarhie. Și mi-am adus aminte despre un moment mai puțin discutat zilele astea din cariera regelui Mihai: greva regală.

Pe scurt, exasperat de efortul brutal de comunizare a țării, monarhul a refuzat pentru o vreme  (august 45 – ianuarie 46) să mai promulge actele guvernului Petru Groza. Ba chiar a refuzat să primească miniștri în audiență.

Ce a obținut cu asta? Pe termen scurt mai nimic. Monarhia a fost eliminată în cele din urmă.

Pe termen lung însă e altă discuție. Cu totul și cu totul alta. Pe termen lung, suveranul a câștigat, chiar dacă nu s-a mai întors niciodată pe tron.

Sufletul națiunii e un pic mai curat ca urmare a acelei decizii. Regele a subliniat cu o linie groasă ilegitimitatea și abuzurile guvernului instalat de sovietici. Pe perioada acelei greve, guvernul nu a fost recunoscut decât de o parte dintre partenerii externi.

Narațiunea în care trăim azi e încă dependentă de circumstanțele acelea. Pentru că românii se raportează la regimul comunist ca la unul de ocupație și nedemn, astăzi e posibil ca foarte mulți dintre ei să respecte monarhul și să ceară eliminarea trăsăturilor autoritariste din administrație și politică. De asemenea, în ciuda diverselor reportaje senzaționaliste, nu foarte mulți oameni îl regretă pe Ceaușescu. Își regretă nefericirea curentă, nu pe Ceaușescu.

Long story short: oare ce e mai important pentru Klaus Iohannis? Cei doi ani de mandat rămași – sub o constituție siluită, o democrație abandonată și un stat mafiot – sau povestea care rămâne și care poate inspira generații viitoare. Sau, de ce nu, chiar actuala generație care își poate găsi suflul în afara manifestațiilor de stradă sub controlul tot mai strict al jandarmilor.

O grevă prezidențială poate?

Sigur că ar fi suspendat și probabil demis. Dar ar avea curajul dl Tăriceanu (președintele Senatului îndeplinește prerogativele președintelui în caz că acesta din urmă e suspendat sau incapabil) să semneze acele legi? Cu ce cost? Pe termen scurt și pe termen lung.

Ma scoate din sărite personalizarea politicii, dar, în condițiile actuale, prefer să ignor sentimentul ăsta.

Klaus Iohannis are o mică șansă să salveze sufletul națiunii. Ar putea încerca.

PS Asta e doar o ipoteză de lucru. Lucrurile pot evolua în orice direcție. Inclusiv unele la care nu ne-am gândit până acum.