în Centru

Klaus Iliescu

Klaus Iliescu

ion si carmen

Știrea care m-a scos din sărite săptămâna asta e decizia ridicolă a președintelui de a fi mai verde decât românii verzi. Specific, dl Iohannis, ales tocmai pentru că proiecta o imagine a deschiderii inteligente și toleranței, a fost de acord cu eliminarea lui Tokes Laszlo de pe lista deținătorilor ordinului Steaua României.

Retragerea unei decorații este recunoașterea unei greșeli. A greșit România când i-a recunoscut meritele pastorului Tokes în declanșarea Revoluției? Nu. Ferm și fără nuanțe. Rolul dlui Tokes e incontestabil. Nu insist.

Atunci ce naiba face România? E simplu. România anului 2016 rescrie istoria.

În 2016, Tokes, cu naționalismele lui de secol XIX, e privit cu suspiciune prin anumite medii românești. În fapt, politicianul contemporan Tokes e un provincial de Mitteleuropa, ceea ce nu e neapărat un lucru bun. Fără idei, fără relevanță majoră, pastorul reformat e azi mai degrabă decorativ, decât orice altceva. Pentru toată lumea, de la București la Budapesta și invers.

Dar nu e numai atât, Tokes este, în același timp, reminder-ul permanent că Revoluția Română a pornit de la un ungur. Simpla lui existență e trimitere la lașitățile anilor 80 când părinții noștri au așteptat până foarte târziu pentru a se scutura de umilință. Iar când au făcut-o, au avut nevoie de scânteia de curaj a unui ungur. Sau de momentul lui de nebunie. Sau poate era doar încăpățânare. E puțin important. Mai important pentru degrabă-retrăgătorii-de-decorație este că era ungur.

Un ungur care subliniază lașități românești? Așa ceva nu se iartă.

Am aruncat o privire pe componența Consiliului de Onoare al Ordinului Steaua României. Arată cam așa:

  • Consiliul de onoare al Ordinului naţional „Steaua României” (ales de către Adunarea Generală a ordinului întrunită în data de 19 septembrie 2013)
  1. domnul Ionel Haiduc, cavaler al Ordinului naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce (preşedinte);
  2. domnul Constantin Degeratu, cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce;
  3. domnul Costin Georgescu, cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer;
  4. domnul Şerban Brădişteanu, cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer;
  5. domnul Mircea Geoană, cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Comandor;
  6. doamna Gabriela Firea, cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer;
  7. doamna Ecaterina Andronescu, cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

Nu prea am multe de adăugat. E acolo multă impostură, ciocoism și cel puțin o condamnare definitivă. Nu imi dau seama când niște declarații politice, fie ele și ale unui naționalist ungur, au devenit mai grave decât o infracțiune dovedită, dar e clar că treaba asta s-a întâmplat la un moment dat.

Asta îi face poziția etnicului german Klaus Iohannis atât de greu de înțeles. La fel cu de neînțeles sunt o mulțime de alte lucruri pe care le face președintele zilele astea.

Pe de altă parte, eliminarea lui Tokes Laszlo din rândul oamenilor onorați de statul român e complementară cumva  dorinței lui Ion Iliescu Elipticul de a abandona Revoluția Română ca temă contemporană. Revoluția, cu necunoscutele ei cu tot, îi face pe mai toți politicienii români relevanți să se simtă un pic impostori. E ca o întâmplare importantă, dar neplăcută din liceu care îi împiedică să își construiască propria narațiune. Aici Ion Iliescu și Klaus Iohannis sunt unul și același om.

Unul insistă și celălalt acceptă să modifice istoria ca să aranjeze naibii prezentul ăsta care se încăpățânează să nu fie chiar cum vor ei.

Klaus Iliescu, președintele generației noastre. O generație cu revoluții mici și pasabile la care nu participă niciun Tokes. De asta o să le și uităm.