în Centru

Lecții de conservatorism cu Falun Gong

Lecții de conservatorism cu Falun Gong

„Ceea ce se întâmplă acum, pare un test şi încă o agresiune asupra Timişoarei care a putut cunoaşte dimensiunea criminală a securităţii prin asasinarea în stradă şi în spitale a peste 40 de oameni [Operaţiunea Trandafirul – n.r.] identificaţi cu nume şi prenume, transportarea şi arderea lor la crematoriul Cenuşa din Bucureşti, în Decembrie 1989.”, a punctat avocatul.

Eh? Ce ziceți? O fi început regimul Iohannis represiunea la Timișoara. Bieții timișoreni.

De fapt e vorba despre o expoziție care are loc la Muzeul Banatului. Sigur, poate că unora li se poate părea lipsită de gust sau ne-necesară, dat fiind că e vorba despre cadavre umane. Dar e vorba despre o expoziție, așa cum au fost și altele (scuze timișoreni, de data asta Bucureștiul v-a luat-o înainte. Și Clujul). În fapt, vreo câteva zeci de milioane de oameni din lumea întreagă au văzut expozițiile astea de cadavre plastinate.

Procedura de obținere a exponatelor este nouă (cam de prin anii 70) și relativ controversată. O scurtă istorie a ei în România (da, există și aici) a făcut Bianca Felseghi pentru PressOne.

Acum, partea care mă scoate din sărite e articolul din Epoch Times din care am luat citatul de mai sus. Plin de aluzii și de comparații nefericite completate de o superioritate morală îndoielnică.

„Expoziţia de cadavre umane a fost organizată cu încălcarea legii şi într-un mod tulburător în raport cu sentimentele religioase ale majorităţii absolute a cetăţenilor, într-o ţară a UE care nu este un stat de drept dacă instituţiile sale au asistat pasive la un spectacol grotesc oferit inclusiv copiilor, culmea, uneori într-un cadru organizat de şcoli, în vacanţele şcolare.

„Culmea”, copiii află detalii despre biologia umană. Adevărul e că, între noi fie vorba, Sf Duh e cam greu de plastilinat.

Motivul pentru care articolul de mai sus e ofensiv ține atât de conținut (conservatorism feroce) cât și de locul în care apare.

Falun_Gong_Meditation_in_Manhattan_New_York

 

Epoch Times e o publicație finanțată membrii unui cult religios aflat în conflict cu statul chinez. Falun Gong are o scurtă și agitată istorie în care, pentru câțiva ani, a fost apărată de principalele instituții de presă occidentale și organizații de apărare a drepturilor omului. Ulterior, când brandul de conservatorism oriental al Falun Gong a devenit mai clar, acest sprijin s-a cam evaporat. Falun Gong a rămas să se descurce singură, iar una dintre metode este înființarea de publicații în diverse limbi. Uneori doar online, alteori și în print. Epoch Times exact asta este. Un site de propagandă al unui cult religios.

Sigur, dincolo de acuzațiile de exagerare la adresa sectei, statul chinez tratează membrii Falun Gong ca pe inamici. Nu e dubiu aici.  Sunt cazuri dovedite de dizidenți FG aruncați în pușcării.

Însă asta e lupta lor. Când această luptă se transferă însă în străinătate, apar cazuri precum cel de mai sus în care publicațiile Falun Gong încep să dea lecții de etică și moralitate. Acum, poate am eu vederi înguste, însă cred că ar fi de bun simț ca Falun Gong să se abțină de la a încerca să modeleze societatea românească. Și nu pentru că n-ar avea acest drept. Îl au. Câtă vreme se supun legilor statului român, e dreptul lor să spună orice. Însă cred că nu își ajută deloc cauza.

Structural, am o simpatie apriorică pentru dizidenți. Inclusiv pentru cei chinezi. Dar mă calcă teribil pe nervi falsul discurs moral și ascunderea după degete. După ce am citit articolul ăla, o să mă gândesc de două ori dacă un dizident care vrea să interzică ceva e un dizident autentic sau doar un ghinionist care a picat de parte greșită a unei dictaturi.

Înapoi la expoziția de la Timișoara, cred că maximum de critică ce li se poate aduce evenimentelor de acest fel e cea care derivă dintr-o încercare de contextualizare care, nu numai că lasă observatorul să decidă singur, dar îi și furnizează instrumente de interpretare.

Cum e pasajul de mai jos din excelentul text al Luciei Terzea-Ofrim publicat în Dilema Veche acum trei ani.

Drumul de la creierul scos pe nas, în cazul mumiilor egiptene, la sofisticata plastinare, pusă la punct în 1977, de anatomistul german Gunther von Hagens, înregistrează procedee diverse, evident subordonate unor intenţii diferite, care să motiveze manipularea trupurilor lipsite de viaţă. Principala diferenţă dintre mumie şi cadavrul plastinat este cea a identităţii. Dacă prin mumificare se urmărea eternizarea unei individualităţi precise, plastinarea deposedează corpul respectiv de orice urmă de identitate personală, este deplin conservată „carcasa“, îmbibată nu doar de silicon, ci şi de o totală amnezie în legătură cu viaţa respectivului defunct. Corpul plastinat este destinat unui perfect anonimat, ca şi cum nu ar fi aparţinut unei persoane cu adresă, cu familie, cu prieteni. Dacă mumia servea memoria, corpul plastinat ilustrează uitarea.

 

(sursa foto)