în Centru

Lista lui Filip

Lista lui Filip

“Smart și snappy”. Așa zice Teo c-ar trebui să scriu despre filmele anului.

Am încercat, jur. N-am luat în calcul filme excelente pe care le-am prins încă de anul trecut, dar care au rulat la noi în prima parte a lui 2015 – Winter Sleep, Boyhood, Tribul lui Miroslav Slaboșpițki (amuțitor!). Am prins la TIFF și Nimfomana lui Lars von Trier în varianta director’s cut: serviți cu încredere! N-am apucat încă să văd filme foarte promițătoare (Victoria lui Sebastian Schipper sau Hard to be a God, de Alexei German).

Dar chiar și-așa, tot am strîns fără efort vreo 25-30 de filme care chiar merită (so no Star Wars), fără să le mai pun la socoteală pe cele românești (apropo, Aferim! tocmai ce-a ieșit pe DVD – fuga la librărie!). Și cică ar trebui să fac un top 10!

Mai bine le impart, deci: cele care au rulat în programul normal al cinematografelor, fie și pentru o săptămînă-două, și cele de prin festivaluri, de pe platforme online sau de pe preasfinții torenți.

taxi_teheran_panahi

 

ÎN PROGRAMUL NORMAL 

  1. Relatos salvajes/Povești trăsnite, Damián Szifrón

Poți să faci o comedie neagră despre cum, stresați ca dracii, avem tot dreptul să ne ieșim rău din pepeni? Firește. Poate un film de gen să fie convingător în fiecare secundă? Absolut! Între altele, Relatos salvajes include cea mai bună încăierare pe-o autostradă pe care am văzut-o eu vreodată: nu știi dacă să rîzi isteric sau să ți se facă frică.

  1. The Martian/Marțianul, Ridley Scott

         American Ultra, Nima Nourizadeh

În Marțianul, Matt Damon o face pe clovnul interstelar. Blockbuster relaxat, popularizare ca pe vremuri a științei (mai puțin în ceea ce privește furtuna de pe Marte care pune intriga în mișcare), umor morbid și scatologic. Cel mai răsărit Ridley Scott recent, după rateurile Exodul și Prometheus.

 

American Ultra e cel mai subversiv film mainstream al anului. Jesse Eisenberg pe post de agent FBI în adormire, fumător de iarbă, în pericol să fie “eliminat”. La adăpostul tuturor clișeelor filmului de acțiune, pe care le face praf cu metodă, American Ultra vorbește de fapt despre libertatea individuală în epoca supravegherii statale 24/7.

  1. El botón de nácar/Secretul nasturelui de sidef, Patricio Guzmán

Documentar. Uluitor vizual. Olecuță prea New Age-ish ici și colo, dar reușind nu numai să surprindă cel mai mare arhipelag din lume (și deșert, și vulcani, și munți, și ghețari), ci și să integreze în poveste colonialismul sau dictatura lui Pinochet. Veți recunoaște în el mai multe povești, apucături și traume decît v-ați închipui.

  1. Inside Out/Întors pe dos, Pete Docter, Ronaldo Del Carmen

Nici nu mai știu cît timp a trecut de cînd celor de la Pixar le-a reușit o animație atît de proaspătă, de inventivă și de emoționantă (să fi tot fost prin 2008, cînd cu Wall-E). „Mintea unei preadolescente este scena crimei”, ar fi zis Christopher Nolan: din fericire, suntem scutiți de subtitluri bombastice. Eu aș difuza filmul ăsta în școli: i-ar face pe bieții copii interesați și de biologie, și de Freud.

 

  1. Clouds of Sils Maria/Nori peste Sils Maria, Olivier Assayas

Actrițe care joacă actrițe – nu una, nu două, ci trei (și mai și trag din toate pozițiile): Juliette Binoche, Kristen Stewart și Chloe Grace Moretz. Metatextual – planurile alunecă și se confundă întruna -, extrem de fluid și ironic-amar, filmul ăsta are un substrat polemic (cultura celebrității, statutul femeii, ș.a.m.d.) care cere insistent vizionări repetate.

  1. Dheepan, Jacques Audiard

O dramă pursînge, dar cu structură de thriller, care pică la țanc: un refugiat tamil ajunge la Paris cu acte măsluite și cu o familie de fațadă. Cum o să se integreze? Poate să-și uite trecutul de combatant? Ce-o să facă atunci cînd e strîns cu ușa? Olecuță cam pedant, poate, dar absolut binevenit, și cu trei actori obscen de buni în rolurile principale.

 

  1. Amy, Asif Kapadia

“Drogata aia de Winehouse și-a făcut-o cu mîna ei”: intri cu gîndul că știi ce urmează și că nimic nu te poate lua prin surprindere. Ieși zăpăcit, stors, cu zeci de întrebări care-ți fac mintea chisăliță, și fredonînd orice altceva decît hiturile femeii. La fel de intens și de plin de empatie precum Kurt Cobain: Montage of Heck, pe care nici dracu’ nu s-a deranjat să-l distribuie la noi.

  1. Macbeth, Justin Kurzel

Filmul pentru care i-am iertat lui Michael Fassbender toți super-eroii recenți (să-l prăpădești în X-Men ar trebui să fie un delict penal. Yes, yes, I said “penal”, let’s just move on!). Un film emfatic și maiestuos, care chiar stă fără rușine lîngă ecranizările unor Kurosawa sau Polanski. Shakespeare at the shopping mall? Yes, please!

  1. Mommy/Mami, Xavier Dolan

Șantaj sentimental de mare clasă și melodramă hard, motiv pentru care am cam strîmbat din nas după prima vizionare. Aveam să mă întorc la filmul ăsta de cinci ori într-un singur an. O mamă singură, un copil turbulent, o vecină traumatizată. Și cîteva dintre cele mai emoționante scene din ultimii ani. Plus o găselniță trăsnet în ceea ce privește formatul (1/1 în cea mai mare parte). Plus cîteva basculante de umor. Plus o sensibilitate pop care reușește s-o facă tolerabilă pe Celine Dion (!), of all people.

  1. Mad Max: Fury Road/Mad Max: Drumul furiei, George Miller

A fost nevoie să vină un om de 70 de ani și să trîntească un impecabil film de acțiune, pe parcursul căruia nu-ți poți trage niciodată sufletul, ca să devină dureros de evident cît de prăpădit (și de irelevant, de fapt) a ajuns Holywoodul, cu toate sequel-urile, prequel-urile, CGI-urile și remake-urile sale. Și e atît de simplu, pînă la urmă: Fury Road e o goană continuă, susținută de un scenariu strîns și eficace, care nu ia privitorul de prost și nu-i cere să fi văzut alte patru-cinci filme ca să priceapă despre ce naiba e vorba. Adaugă îndrăzneala de a-l trage un pic pe bară pe Max însuși (care e aproape redus la rolul de șofer) și cîteva cadre magistrale – furtuna portocalie de nisip e, de fapt, un tablou în toată regula – și ai cel mai surprinzător și mai sănătos blockbuster al deceniului. Un film (aproape) perfect.

ÎN FESTIVALURI ȘI AIUREA 

  • Kurt Cobain: Montage of Heck, Brett Morgen

Jurnale, filme de familie, însemnări, fotografii, înregistrări ale primelor concerte, tot-tot-tot. „Ia-le, fă filmul, arată-ne ce-a ieșit”, i-au spus regizorului văduva și fata lui Kurt (așa sunt punkerii: intenși, zevzeci și surprinzători). A ieșit un documentar la limita eseului, un portret afectuos – dar nu o hagiografie – și unul dintre cele mai sfîșietoare filme de familie făcute vreodată.

 

  1. Festivalul punk al lui Zivan, Ognjen Glavonic

Nici acum nu știu dacă e o ficțiune prăjită sau dacă e de-adevăratelea festivalul ăsta, pe care Zivan îl organizează în cel mai amărît sătuc sîrbesc imaginabil. Produs în regim de gherilă, turnat parcă dintr-o suflare, dezarmant de sincer și deștept fără emfază, Festivalul punk al lui Zivan dă cu tifla tuturor artiștilor închipuiți de pe fața pămîntului care se plîng că nimeni nu-i înțelege: la ultima ediție a festivalului au ajuns 12 oameni.

  1. Taklub, Brillante Mendoza

Regizorul filipinez a primit o comandă guvernamentală: un documentar despre consecințele unui taifun – mii de morți, pagube materiale considerabile. A făcut în schimb un film de ficțiune (o docu-dramă, dacă vreți) în care viața – brutală, inexplicabilă, miraculoasă – țîșnește în fiecare cadru.

  1. Inherent Vice, Paul Thomas Anderson

Sau cum s-a fumat contracultura singură. Dacă știți voi vreun alt american în stare să-l ecranizeze competent și cu panaș pe Thomas Pynchon, dați-mi de veste. Anderson “traduce” în mod aproape miraculos aiuritorul amestec de tandrețe, umor, naivitate, paranoia și ticăloșie care este scriitura lui Pynchon. Evident, la noi n-a ajuns (dar la noi n-a ajuns nici The Master, nominalizat la Oscar, iar Magnolia s-a dat pentru prima dată pe ecran mare în România anul trecut, la fix 15 ani de la premieră). La o adică, nu e decît cel mai bun regizor american al prezentului, de ce ne-ar interesa?

 

  1. În pivniță, Ulrich Seidl

Austriacul a coborît în subsolurile cîtorva conaționali și-a găsit de toate: pitoni, rafturi întregi de păpuși, un mini-muzeu dedicat lui Hitler, sadomasochiști, etc. Seidl te face și de data asta să te-ndoiești de propria realitate și să reacționezi pe toată durata filmului, fie că hohotești, că te sperii sau că ți se face silă. Nimic mai ușor decît să consideri că subiecții de pe ecran sunt mai mult sau mai puțin plecați cu sorcova, dar ai grijă: toată sala este menajeria lui Seidl.

  1. Citizenfour, Laura Poitras

 

Documentar cu iz de thriller, dureros de actual, diabolic de bine făcut, angoasant și angajat fără să fie tezist: scandalul Snowden în primele lui zile. Singurul meu regret e că n-au vorbit cu John Oliver înainte să-l termine, pentru că omul a rezumat perfect situația din lumea noastră multilateral supravegheată: dacă ți-ai făcut o poză în curul gol, cu telefonul, poți fi sigur că un serviciu secret a arhivat-o undeva. How do you feel about that?

  1. Cimitirul splendorii, Apichatpong Weerasethakul

Imposibil de rezumat, Cimitirul splendorii le urmărește, în primă instanță, pe îngrjijitoarele unui grup de soldați loviți de-o misterioasă boală a somnului. Oamenii au prins obiceiul de-a călători înapoi în timp și e improbabil c-o să se mai întoarcă vreodată: e cineva dispus să-i însoțească dintr-o lume în cealaltă? Și care ar fi consecințele unor astfel de „excursii”? Halucinatoriu sau, după caz, asomant, Cimitirul splendorii îți cere două lucruri: să lași la intrare afurisita aia de rațiune și să ai încredere în simțuri. Dacă ești în stare.

  1. 1001 de nopți, Miguel Gomes

Portughezul a împrumutat din O mie și una de nopți structura de halima (poveste în poveste în poveste) și vreo cîteva personaje-cheie. Evenimentele și protagoniștii vin în mare măsură din actualitate (criză economică, oameni care au sărăcit brusc și care își duc zilele la limita supraviețuirii, bancheri, alegători, gură-cască, popor). Rezultatul e năucitor, imperfect și profund original, genul de film (Gomes îi spune “ficțiune live”) pe care l-ar fi făcut împreună Buñuel, Pasolini, Pedro Costa și Guy Maddin, plus Monty Python. Atenție: are vreo șase ore și jumătate!

  1. Camera interzisă, Guy Maddin

Imaginație în delir, inventivitate tehnică nestăvilită, dadaism în extaz. Camera interzisă nu e un lungmetraj, e un biotop: ori i te adaptezi, ori te omoară. Să nu mă-ntrebați despre ce e vorba, dar pot să-mi amintesc cîteva lucruri la întîmplare: un bărbat obsedat de fundurile doamnelor e supus unui nesfîrșit șir de lobotomii, pînă cînd creierul îi devine „neted ca un fund de bebeluș”, echipajul unui submarin – în pericol de sufocare – se-ndoapă cu clătite (conțin bule de aer și pot prelungi astfel viața), Lupii Roșii (niște tîlhari cu adăpostul în peșteră) o răpesc pe Margot: Margot scapă grație unui vis, doar ca să devină amnezică și să rătăcească prin tot restul filmului întrebîndu-se, năucă, „Cine sunt eu”? Știți cum, în copilărie, un film – orice film! – vă făcea să credeți că tot ceea ce se întîmplă în el e perfect adevărat, cu totul explicabil și absolut firesc? Camera interzisă e filmul ăla și fericiți sunt cei care îl (re)găsesc!

  1. Taxi, Jafar Panahi

Arestat la domiciliu și aflat sub interdicția de a mai face filme, Panahi continuă să sfideze ayatollahii din Iran. De data asta a montat trei camere într-un taxi, și-a asumat rolul șoferului, și a luat-o creanga prin Teheran. I-a ieșit un film extrem de accesibil, dar cît se poate de grav, tandru, însă polemic, amuzant cu spume și de un tragism înfricoșător. Pentru spectator călătoria începe ca o distracție sănătoasă, înlocuită pe nesimțite de uluială și, mai apoi, de revoltă. Cadrul final le include pe toate trei și te amuțește. O capodoperă.