în Centru

Noul naționalism românesc

Noul naționalism românesc

Cunosc mai mulți oameni care se tem serios de o revenire a naționalismului de tip legionar. Pășunism etnic și criminal cu nuanțe de sectă milenaristă. Nu cred că e cazul. E puțin probabil să mai vedem vreodată un „Căpitan” pe cal alb mergând în Vrancea să boteze zeci de copii ai localnicilor, uniforme verzi defilând pe străzi și alte trăsnăi-spectacol menite să mascheze ura care ține loc de ideologie și program de guvernare. Strict din punct de vedere al organizării politice, nu există niciun grup cât de cât care să promoveze deschis schimbări ale arhitecturii instituționale pe baza căreia funcționează azi România.

De altfel cred că nicio formă de naționalism exersată până acum nu mai are șanse de revenire. Pentru ca un curent politic să poată fi reprodus, ar trebui reproduse și condițiile care l-au făcut posibil.

Or, în pofida senzației generale că istoria se repetă nu cred în adevărul unei astfel de afirmații decât dacă privim de foarte departe și teribil de superficial. România lui 2016 nu este România anilor 30, în pofida unui oarecare împrumut contemporan de elemente de discurs. Nu este nici măcar România anilor 90 când reminiscențele ceaușismului târziu se traduceau în organizații ca Vatra Românească sau partide ca PRM sau PUNR. Acele vremuri sunt duse și duse vor rămâne.

E, pe de altă parte, foarte greu de negat o oarecare întoarcere către interior a politicianului român în ultimii ani. Și mă gândesc aici la oamenii politici din zona de centru, adică a așa-numitelor partide tradiționale, cele care au fost constant votate în ultimii 20 de ani și au fost principale componente ale majorităților parlamentare.

Momentul zero al noului naționalism românesc a fost, probabil, cel al alegerilor prezidențiale din 2014, când candidatul nominal socialist a ales să își încerce norocul folosindu-se de o retorică izolaționistă, pe alocuri de-a dreptul xenofobă și foarte des stupidă. Victor Ponta a subestimat potențialul de enervare pe care îl produce un astfel de discurs care stabilește ierarhii între categorii de cetățeni egali și a pierdut.  Dar numărul de voturi pentru acel discurs a fost totuși foarte mare, ceea ce indica un potențial care nu a scăpat atenției celorlalte partide.

PNL, de exemplu,  a fost la doar câteva zile distanță de a-l pune pe buletinul de vot pe Marian Munteanu, un om care, atunci când i-am luat un interviu, a evitat un răspuns tranșant la o întrebare simplă privind moștenirea istorică a lui Corneliu Zelea Codreanu.

Liberalii au astfel dubiosul merit de a-l fi revalidat politic pe fostul lider al Pieței Universității și al bizarei Mișcări pentru România ale cărei referințe pro-democratice sunt în cel mai bun caz dubioase. Ca în multe alte dăți, PNL, reactiv și lipsit total de imaginație, a urmat cuminte semnalul dat de PSD.

Însă nu e vorba doar de PNL sau PSD. Aproape toți jucătorii secunzi din politica românească au descoperit deliciile resentimentului.

Noul naționalism românesc, pentru că, insist, este un fenomen nou, are câteva caracteristici care îl pot identifica destul de ușor:

Oportunismul – Cu puține excepții, majoritatea celor care practică zilele acestea discursul identitar își descoperă, practic, convingerile în public. Foarte mulți dintre ei nu au o biografie politică consecventă, un traseu coerent care să credibilizeze actuala retorică

Lipsa de pregătire – Naționalistul de tip nou nu are lecturile necesare și, uneori, nu este capabil să fixeze  corect în timp mai mult de unul sau două evenimente istorice pe care ar putea să le folosească drept argumente pentru a-și susține cauza. Cu atât mai puțin modele de acțiune politică. Acești oameni bâjbâie teribil de mult pe un teritoriu pe care, pe bună dreptate, îl simt periculos. Sunt, evident, și excepții, dar puține. Ce e de reținut de aici e că limitele discursului au devenit din nou chestiune de negociere.

Frustrarea – E grăitor faptul că cei mai mulți dintre noii naționaliști sunt vechi oameni de sistem (Băsescu, Ponta, Diaconu etc). Foști deținători de demnități publice sau funcții influente în structura statului democratic.  În fapt, acțiunea lor politică are rostul de a conserva această influență și nu de a reconstrui statul pe alte baze. Avem aici de-a face un soi de iresponsabilitate voioasă care ar trebui probabil studiată mai atent. Naționalismul de tip nou este un naționalism de haită, un compus identitar al unei adunături de foști și actuali rentieri ai statului.

Euro-bipolaritatea – Niciunul dintre proaspeții apostoli identitari nu cere ieșirea din Uniunea Europeană sau NATO deși, dacă stai sa îi asculți, de la Bruxelles vin diktate peste diktate care lezează grav onoarea națională. Pe de altă parte, aproape toți insistă apară în poze cu diverși demnitari europeni sau americani și obișnuiesc să remarce în public când vreunul dintre inamici nu reușește lucrul ăsta. Un fel conflict interior iscat din dorința de validare îi face să pară absolut ridicoli.

Remixul ideologic și patriotismul selectiv – Nu există un set de credințe clar al naționalistului de rit nou și nu există intelectuali capabili să le articuleze într-un program coerent. Există cel mult un soi de rapsozi încruntați ai unui excepționalism românesc definit de confuzii voite și raționamente chinuite. Dan Puric e emblematic pentru genul ăsta de discurs.

Etnocentrismul intră în conflict cu admirația față de Viktor Orban, Marine le Pen sau fratele Kaczinsky al Poloniei, nostalgia după epoci care n-au existat niciodată se izbește de dorința de a avea ultimul model de iPhone iar concediul în străinătate nu e aproape niciodată înlocuit de un sejur la Eforie Sud.

Fariseismul: Noul naționalist român e ortodox de mic dar nu ezită să fie și un pic penticostal dacă descoperă că o campanie a respectivului cult capătă tracțiune în spațiul public. Pe de altă parte, deși nimic din stilul său de viață nu vorbește despre umilință, altruism și decență, noul naționalist român va critica aspru occidentul cam prea relativist și hedonist.

Economia – “Străinii sunt răi când nu fac afaceri cu noi”. La fel și statul.

Tehno-scepticismul – Mai puțin important dar, oarecum amuzant, Practicanții noului naționalism folosesc tehnologia modernă dar se tem de ea. Cred cu tărie că Facebook e manipulat de dușmani, presa electronică de servicii secrete și, în general, informația circulă cumva prea liber. (cc DIICOT).

Una peste alta, noul naționalism românesc e o expresie a eșecului. Atât a eșecului național în a articula deja faimosul proiect de țară cât și a unui eșec mai larg de înțelegere a lumii contemporane. Nu cred că va avea succes câtă vreme nu se va agrega cu sprijinul unor categorii sociale cu obiective clar definite. Chiar și pentru naționaliști resentimentari identificarea de inamici nu e suficientă. Niciodată n-a fost.