în Centru

Paris

Paris

Franța termină anul așa cum l-a început. Într-o baie de sânge al cărei rost e imposibil de înțeles sau justificat.

Câteva lucruri despre noaptea trecută:

Această scenă absolut impresionantă, cu oameni cântând imnul în timpul evacuării Stade de France:

Dacă ar fi să încerc să îi atribui o semnificație, ar fi aceea a revenirii la valorile comune în timpul unei crize. Impresionant, însă, probabil, nu toată lumea simte la fel.

La ora la care scriu, revendicarea atentatului nu e clar stabilită (O recapitulare utilă, aici). Nu se știu public lucruri despre numărul de atentatori, sau ce îi mână în luptă. Nu din cele sancționate oficial. Altimteri, pare să fie un consens că e vorba de islamiști radicali. Dar sunt doar deducții.

În consecință, au apărut deja războinicii de tastatură. Nu insist asupra lor. Sunt foarte vizibili și gălăgioși.

E  prea devreme pentru calculat consecințe, însă, cumva previzibil, Bashar al-Assad a dat deja un mesaj după tipicul „v-am zis eu!”. Dictatorul din Siria speră că occidentul îi va da o pauză pentru a se ocupa de islamiști. Altfel spus Bashar și Vestul au dușmani comuni. Asta e o teză rusească  ce capătă brusc o greutate și mai mare.

Ezitările și ambivalența  au pus Europa și America cu spatele la zid. Probabil răspunsul va implica violență. Dar, înainte de a pleca la cruciadă, e bine să verificăm ce s-a întâmplat după invadarea Iraqului. Pe scurt: radicalizare, sectarism și o globalizare a jihadismului.

Pe de altă parte, popoarele europene cer soluții. E greu de crezut că acestea nu vor avea o componentă militară. Nu cred că până la ora asta vreun guvern occidental are soluția out-of-the-box. Între opinia publică înspăimântată și complexitățile Orientului Mijlociu (presupunând că de acolo vin sau se inspiră teroriștii de aseară) e foarte greu de navigat. Aproape imposibil.

Să ținem cont și de detalii colaterale. Cerem societăți deschise dar și izolare în același timp. O dilemă complexă, cum ar zice președintele României.

În România a pornit iar valul de ură la adresa dușmanului invizibil: refugiații. O fi bine oare să amintesc că nu vin deocamdată aici? E cumva inutil. Cele cinci minute de ură nu pot fi oprite.

Indecente intervențiile de azi-noapte ale lui Traian Băsescu. Absolut indecente și alarmiste. Reacții de bun-simț au venit din partea fostului premier Ponta, a premierului desemnat, a actualului președinte și a BOR.

În treacăt fie spus, reacția rapidă a BOR arată că pot totuși să învețe și să se adapteze.

Nu se pot spune foarte multe lucruri în astfel de mesaje în afară de a transmite compasiune și asigurări că cineva are grijă de siguranța noastră. Aș remarca totuși că multe dintre ele au o nuanță: se vorbește de stăvilirea discursului urii. Poate nu e clar pentru toată lumea, dar mesajul ăsta are două sensuri.

Din toate lucrurile văzute și citite de azi-noapte și până acum, tweet-ul ăsta amar mi-a rămas foarte viu în minte:

Cruciații de tastatură ne-au spus în ianuarie că desenatorii de la Charlie Hebdo și-o cam căutau. Ei bine, nu știm dacă între victimele de aseară de la Paris erau caricaturiști. De data asta va fi foarte greu să justifici un atac asupra unui întreg stil de viață prin prisma miștourilor la adresa credinței.

Că veni vorba, mesajul ăsta era afișat, după atentatul din ianuarie, la sala de concert unde au fost cele mai multe victime:

E cumva previzibil că izolaționiștii, xenofobii și oportuniștii au să profite. „Doamna președinte Le Pen” nu mai sună chiar implauzibil azi.

La fel și în România. Devine tot mai greu de apărat Europa. Cea instituțional-verificabilă, cel puțin. Sper doar că realizăm că alternativa e neclară (ca să fiu politicos). E ceva schizoid aici. În discursul public suntem foarte europeni când ne uităm spre est, dar mergem încet-încet exact către valorile  de care ne-am chinuit 25 de ani să ne îndepărtăm.

Sindrom de cetate asediată și, de după zid, începem să ne privim cu suspiciune aliații.

Poate n-ar fi rău să ne amintim că adversarii societății libere asta vor: conflict, crime și ziduri.  E felul în care se legitimează. Iar noi dăm semne că îi legitimăm. Cu fiecare restrângere a libertăților europene, cu fiecare abandon al principiilor, monstrul se hrănește.

Oamenii ăia trăiesc pentru că urăsc. Iar Europa, urând la rându-i, le va da motive să trăiască.

Teroriștii trebuie pedepsiți. Aspru, rapid, fără ezitări. Trebuie doar să avem grijă să nu ne rănim pe noi în proces. A durat mult până am ajuns aici și e foarte ușor să pierdem tot.

Anii ’30 ai secolului trecut sunt avertismentul de care trebuie să ținem seama.

Niște monștri au distrus toamna în Paris. Riscul e să pună mâna pe toate anotimpurile. Ale Parisului și ale noastre.