în Centru

România. Războiul cultural

România. Războiul cultural

Haideți să ne închipuim că mâine citim în presă despre un tată de familie musulman (persan, arab, paștun, alegeți voi etnia) care își obligă fetele să meargă la școală purtând burqa. Să zicem că omul nostru e stabilit în Timișoara. Am ales aleatoriu orașul.

Mergem mai departe și aflăm că e credinicios, muncitor, își plătește impozitele la timp iar soția lui româncă nu are nimic împotriva deciziilor sale. Omul înțelege că Timișoara nu e Medina și e dispus să accepte, chiar dacă ne-entuziast, clasele mixte în care băieții și fetele învață împreună.

Dar cetățeanul are are hachița asta și insistă asupra burqăi. Nu vrea ca fetele lui să fie văzute de străini.

Burqa arată cam așa:

Woman and Children, Herat, Afghanistan

Acum, ce am zice noi despre o așa întâmplare? Îmi permit să bănuiesc o sumă de afirmații.

„Aici e România, stat laic, nu monarhie medievală ca Arabia Saudită”

„Burqa are o semnificație religioasă și nu are ce căuta în școli”

„Toate regulamentele școlare vorbesc despre o ținută decentă, ba chiar în multe școli, se impune uniforma. Purtatul burqăi excede orice regulament”

„Acceptarea acestui obiect vestimentar e ofensivă și creează disconfort celorlalți copii”

„Din contră, ceilalți copii vor fi expuși unui model cultural diferit. Asta îi va face mai înțelegători”

„Românii sunt creștini, musulmanii să plece la ei acolo dacă nu se pot adapta”

„Teroriștii din școli”

„Tolerând burqa în școală, încurajezi proliferarea unui comportament retrograd care handicapează copiii și le crează dificultăți de adaptare pe viitor”

„Statul român e al tuturor cetățenilor, deci și al celor purtători de burqa. E dreptul lor să se îmbrace cum vor”

„Statul român e al tuturor cetățenilor, deci toți cetățenii respectă aceleași reguli.  Fără burqa în școli”

Și putem continua așa pentru multă vreme. Care ar fi soluția pentru ieșirea din impas? Statul român spune că învățământul primar e obligatoriu. Tot statul cvasi-secular român spune că libertatea religioasă e sfântă, daca mi se permite un banc.

Unde tragem linia?

Asta e întrebarea la care nimeni nu are răspuns zilele astea.

Să continuăm exercițiul.  Să îl înlocuim pe paștunul nostru cu un creștin practicant. Ortodox, protestant, neo-protestant, e irelevant.

Avem aceeași tipologie: plătitor de impozite, om liniștit cu convingeri ferme.

Omul decide într-o zi că predarea biologiei în școli nu este conformă cu ceea ce el vrea pentru copiii lui.  Îi retrage de la orele de biologie fără să facă nimic altceva. Cei mici participă la restul orelor și, probabil, au rezultate bune. Părintele nu simte nevoia să militeze, să explice, să nimic. Dacă îl întreabă cineva, răspunde că nimeni nu știe mai bine decât un părinte cum se cresc copiii.

În situația asta, copiii, și școala împreună cu ei, sunt într-un impas. Media școlară nu poate fi încheiată, cei mici nu pot trece clasa. Dezvoltarea lor este oprită.

Vă puteți închipui reacțiile. Nu le mai trec în revistă. Bietul om va fi acuzat că e un obscurantist odios și va fi apărat viguros cu citate din Biblie.

Din nou, suntem în impas. Ce facem cu cetățeanul ăsta? Ce facem pentru copiii aceia?

Dar să mergem mai departe cu al treilea, și ultimul, exemplu.

Paștunul nostru, fost creștin e ateu acum.

Observă icoanele din sala de clasă, observă prezența preoților la începutul de an școlar, se enervează când aude referințele creștine din imn și îl scoate teribil din sărite apariția patriarhului BOR la inaugurarea fiecărui mandat prezidențial. Decide că e inutil să se lupte cu toate astea și, după o consultare prealabilă cu partenera de viață decide că nu se poate lupta cu toate reprezentările prietenilor imaginari ai poporului în viața publică. Pur și simplu nu poate.

Se hotărăște să își retragă copiii din sistemul public de învățământ și să îi educe acasă.

Pe legea românească (homeschooling-ul e interzis) omul nu are libertatea astea. Statul îi obligă copiii să ia contact cu Biserica Ortodoxă fie că părinții aprobă, fie că nu.

Și revenim la întrebări: ce facem cu acești trei cetățeni (fictivi dar, zic eu, plauzibili). Care e limita până la care pot decide asupra viitorului copiilor lor? Cât de departe poate merge statul? Cât mult poate interveni?

Să ținem cont că o intervenție în favoarea musulmanului vexează creștinul și ateul. Una în favoarea creștinului poate enerva fanii lui Neil deGrasse Tyson. Cea în favoarea ateului, paradoxal, pe adepții statului ca organism care protejează majorități acceptate (practic statul acceptă că nu poate să își respecte secularitatea și datoria de a se limita la a asigura egalitatea în sistemul public de învățământ)

Care e limita? Sunt legile actuale suficiente? E nevoie de altele?

Și dacă statul nu poate interveni, care mai e rostul lui?

PS Niciunul dintre cei de mai sus nu își bate copiii.