în Centru

Sound and (radical) vision

Sound and (radical) vision

A făcut deja o nefericită carieră un titlu de ziar (din România, de unde altundeva?) care te băga direct în orgiile din anii ’70 la care ar fi luat – sau nu – parte David Bowie.

Dacă persoana care dăduse titlul respectiv ar ști ceva mai mult decît „țîțe, buci, coregrafie”, ar fi putut cu ușurință să pună clipul de mai sus (Saturday Night Live, 1979) și titlul „Dă click aici: detalii despre moldoveanul care l-a influențat pe David Bowie”.

Pentru că acel costum țeapăn (pe jumătate fustă, pe jumătate frac supradimensionat) în care îl aduc în fața microfonului Klaus Nomi și Joey Arias e inspirat de schițele Soniei Delaunay pentru o piesă din 1923 a lui Tristan Tzara, Le coeur  à gaz.

Tristan Tzara, adică Sami Rosenstock, un evreu născut la Moinești: da, arta lui Bowie e atît de întinsă și de elaborată încît poți să-i găsești chiar și filiații românești, oricît de forțate ar fi ele.

Mai important, însă: acea apariție TV (teatralitate apăsată și aer burlesc, dar voce gravă, baritonală) e pop curat: fredonabil, seducător, cool.

În afară de The man who sold the World, omul a mai cîntat în seara aceea TVC 15, în fustă mov și pe tocuri, în timp ce Nomi și Arias tîrau de colo-colo un cățel de plastic. Roz.

Iar mai apoi, When you’re a boy – capu-i e artificial umflat și plasat, cam stîngaci, deasupra unei păpuși în mărime naturală. Peste nu foarte mulți ani, MTV-ul avea să devină o extensie 24/7 a acelei apariții televizate.

 

Despre ușurința cu care Bowie a schimbat stiluri și mode s-au scris biblioteci – despre cît de ușor le-a făcut însă celorlalți legătura, „lipeala” cu cele mai importante avangarde, nu tocmai.

Or, democratizarea radicală pe care o prevestiseră avangardele istorice a trăit momente cu adevărat triumfale grație lui.

Din punct de vedere politic, de asemenea, putem vorbi la modul serios despre căsătorii gay și despre drepturile comunității trans și pentru că Ziggy Stardust arăta astfel:

ziggy

N-a fost singurul artist, firește, care să fi zguduit percepții, bigotisme,  frici, dar în mod incontestabil a fost – în muzica pop/rock – cel mai important.

Sunt cei care l-au știut de la bun început, cei care l-au cunoscut grație lui Brian Molko, cei (ca mine) cu amintirea pîsloasă a unor China Girl sau Let’s Dance din copilărie, dar cărora le-a atras cu adevărat atenția în coloanele sonore de la Se7en sau Trainspotting și mai e și puștanul căruia i-am dat să asculte în decembrie Lazarus și care m-a întrebat, după cîteva secunde, „The xx„?

Cîte capete, atîția David Bowies, adică – și chiar dacă nu-l poți suferi, trebuie să fii de acord că doar cîtorva le-a reușit așa ceva.

Firește, cînd te ocupi deceniu după deceniu și de muzică, și de performance, și de pictură, film, teatru sau music-hall  n-are cum să-ți iasă totul.

Dar chiar și-atunci cînd încearcă prea tare (The Next Day, în ceea ce mă privește, nu e unul dintre vîrfurile carierei sale, în schimb mi se pare că perioada lui nouăzecistă – Outside, în special – merită o reevaluare atentă), chiar și atunci cînd forțează, zic, tot mai aduce un truc în plus, o idee mai acătării, un twist: We prick you, de pildă, de la mijlocul anilor ’90, sună de parc-ar fi fost înregistrat ieri de un producător de indietronica de 22 de ani. Alte exemple sunt cu duiumul.

Și, pînă la urmă, simplul fapt că a ținut-o gaia-mațu’ pînă acum cîteva zile ar trebui să spună tot: „moartea ca showbiz”, se plîngea cineva. „Moartea ca refren”, observa alt om: „probabil că așa arată, ca forma perfectă, de sonet, un destin”.

Cît despre „moștenirea” lui, despre influența asupra celorlalți, despre importanța istorică a omului, atît aș mai avea de „zis”: