în Centru

The Lobster. Să fii singur e ilegal

The Lobster. Să fii singur e ilegal

rachel-weisz-in-the-lobster-poster

Habar nu aveam că grecii sunt capabili de suprarealism. Ba chiar unul discret, subtil, ne-arogant, inteligent. Ei bine, sunt. Nu știm dacă toți, dar dar suntem siguri de cel puțin doi: Yorgos Lanthimos și Efthymis Filippou, regizorul și, respectiv, scenaristul lui „The Lobster”

Premisa e relativ simplă: într-un oraș fără nume și într-un timp neprecizat, oamenii care nu fac parte dintr-un cuplu sunt obligați să se cazeze într-un hotel al celor singuri. Acolo sunt hrăniți cu un fel de propagandă primară în favoarea vieții în doi și se așteaptă de la ei să își găsească un partener. Dacă nu îl găsesc în 45 de zile sunt transformați în animale. Li se lasă libertatea de a alege animalul-destinație. Metamorfoza e ireversibilă și, poate pentru că era un banc prea facil, niciunul nu alege să se facă gândac.

Să fii singur e ilegal în filmul ăsta și dacă ești prins ești pedepsit. Se organizează vânători de indivizi singuri care îți pot prelungi viața de om și șansele de a găsi pe cineva.

Chris Martin și Gwyneth Paltrow, cu uncoupling-ul lor cu tot, ar fi fost trofee de vânătoare dacă ar fi trăit în lumea grecilor aminitiți mai sus.

Să revenim. Există și o facțiune de singuratici rebeli prin păduri care, ca orice revoluționari, supracompensează și interzice până și flirtul sub amenințarea unor pedepse. În spațiul ăsta se desfășoară, evident, un love story. Dar ca el să fie posibil, apar sacrificii colaterale și o oarecare doză de cruzime împotriva animalelor. Unul ucis în chinuri, unul împușcat fără motiv clar și cel puțin unul ajuns pe lume după ce odinioară a fost o ființă umană oribilă.

În treacăt fie spus, niciun crustaceu nu a fost rănit, fiert sau prezentat pe parcursul filmului.

O să îi recunoașteți, greu, pe Colin Farell, în rolul unui cetățean sub vremuri și, mai ușor, pe Rachel Weisz în rolul unei doamne posesoare de miopie și capabilă să vorbească prin semne când e îndrăgostită.

Ce învățăm noi din „The Lobster”? O variantă ar fi că iubirea duce la orbire și nu invers (trebuie să vedeți filmul ca să verificați afirmația asta). Că antenumitul complex de senzații și sentimente e dependent de context și că urăște mecanica. Iubirea poate fi chimie dar sigur nu e fizică.

Mai învățăm că presiunea socială te poate împinge în relații sau în regnul animal. Singurătatea nu se iartă.

Bun de văzut înainte de o ieșire la cafea, după ce ați trimis sms-ul cu „it’s not you, it’s me” sau când cuplul prieten face exces de declarații de dragoste în public. După filmul ăsta, înțelegi că bieții de ei se comportă așa de frică.

PS Dacă n-aveți chef de film dar subiectul pare bun, puteți să citiți articolul ăsta care se termină așa:

But is it unreasonable to suppose that, in the sense most of us understand it, one of the “purposes” of love, not incompatible with the binding together of two people, is to make them crazy enough to ditch their current partners first? Certainly, the overwhelming evidence from our genes and from the history of human societies is that something is driving breakups just as powerfully as that same mechanism, or some related one, drives people to get together in the first place.

 

 

Comentarii

  1. […] Is mari sanse sa va plictiseasca. Is mari sanse sa intelegeti cate ceva despre iubire si relatii. Sa fii singur e ilegal. Cel mai laudat film care nu m-a dat pe spate: The Martian. Greseala mea, am intrat in sala de […]