în Centru

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Sunt sigur că știi. Dacă erai născut, dacă aveai mai mult de cinci-șase ani, ții minte. Dacă nu ții minte strada, ții minte ce era la tv. Dacă nu ții minte nici asta, sigur ți-a rămas pe undeva îngrijorarea părinților, mirarea prietenilor, entuziasmul câte unui vecin mai expansiv. Sau poate groaza difuză a vreunei doamne mai în vârstă pusă pentru prima oară în viața ei în situația de a simți că aerul devine dens ca o pastă, amenințător și greu de suportat.

Povestea mea:

Proaspăt ieșit din clasele primare, îmi păsa prea puțin de soarta comunismului est-european. Ascultam știri la Radio România despre conflictul dintre Iran și Iraq, despre CAER și mișcarea statelor nealiniate fără să le pot pune într-un context larg. Am scuza asta. M-am născut la timp astfel încât să nu fiu obligat la dedublarea pe care o practicau zilnic adulții. În știrile de la radio ma fascinau numele exotice și faptul că uneori reușeam să ghicesc capitala câte unui stat înainte ca prezentatorul să o rostească.

Pe 17 decembrie, dimineața, am plecat într-o tabără.

În marginea de București în care locuiam atunci se construiau tancuri. Le auzeam adesea. Mergeam să le văd cand le probau într-o groapă mare care mă fascina și pe malurile căreia împreună cu toți copiii de scările vecine ne probam și noi țevile cu cornete de hârtie. În dimineața de 17 decembrie dinspre groapă (Groapă – pentru noi locul era aproape un personaj. Ne refeream la el reverențioși și încântați) nu se auzea niciun tanc. Se auzeau doar niște pocnituri sacadate. Foarte târziu aveam să realizez că se făceau trageri de noapte.

În așteptarea autocarului care urma să ne ducă la gară, curioși sau doar plictisiți stresam adulții cu întrebări. Diriginta clasei a VI-a D, din care făceam și eu parte, ne-a explicat serios că zgomotul vine de la „deversarea unor deșeuri”. „Deversare”. De atunci, ori de câte ori aud  cuvântul ăsta, în mintea mea e zgomotul ăla. Un fel de ritm antimelodic, monoton și sec.

Două zile mai târziu, la Slănic Prahova,  adulții au început să șoptească. Din ce în ce mai mult și mai intens. Tăceau când ne apropiam de ei. Au continuat așa, uitând practic de noi. Aveau grija să ajungem la timp la masă, să vizităm salina, să nu ne accidentăm etc, dar o făceau mecanic. Nu ne mai vedeau.

La vârsta aia orice copil e un soi attention whore și asta ne-a cam deranjat. Dar, cum părea să plutească ceva în aer, am acceptat deal-ul, mai ales că ne oferea și un pic de libertate să facem tot felul de trăsnăi și să scăpăm fără să ni se facă morală.

Apoi „s-a întâmplat” Bucureștiul.

Slănic Prahova era mai departe ca Iranul din care Nicolae Ceaușescu tocmai revenise. Acolo revoluția a început târziu, odată cu întreruperea emisiei la radioul care ne plictisea în timpul mesei cu cântece patriotice. O voce (nu știu până în ziua de azi a cui dar în momentul ălă aș fi putut să jur că era a unui bărbos) a spus: „Frați români, am invins”. Programul s-a reluat. Inutil. De la una din mesele vecine, un domn exaltat s-a ridicat, a început să umble printre mese repetând extatic și stupid: „Ați auzit? Ați auzit?”

„E beat!”. Diriginta ne-a liniștit cu siguranța aceea care o făcea întotdeauna să ne domine din cuvinte puține și cu miez. Îi lipsea însă zâmbetul  care ne dădea întotdeauna senzația că e stăpână pe situație. Că are totul sub control.

Omul s-a liniștit, tras înapoi comeseni. S-a așezat la masa aflată la vreo 10 de metri de noi și am putut zări semnele unei conversații agitate dar din care nu auzem decât un soi de murmur. O șoaptă mai curajoasă.

Ne-am folosit de prilej ca să turnăm conținutul unei solnițe în ciorba unui coleg. Una din micile cruzimi care ne făceau să ne prăbușim de râs. O pățeam cu toții. Ăstuia ii venise rândul într-o zi istorică

Șoaptele au dispărut definitiv atunci când televizorul a înviat. Următoarele trei zile le-am petrecut după un unic stimul. Strigătul „L-au prins!” emis pe diverse voci și tonalități. Ori de câte ori se auzea, toți cei aflați în raza vibrației  (copii, adulți, angajați ai hotelului) o luau la goană pe scări către un fel „club” aflat la subsol a cărui unică dar importantă atracție era un televizor color.

Un televizor care mințea senin și iresponsabil dar colorat.

Ceaușescu a murit până la urmă, împușcat cu delay teverist și editare primară spre mirarea neîncrezătoare a adulților din jurul nostru și, mai ales,  spre încântarea noastră care îî vedeam pentru prima oară nesiguri și presimțeam că e rost de anarhisme mărunte.

Ar fi trebuit să ne întoarcem pe 26. Am revenit pe 30 într-un București luminat și ciuruit. Am trecut prin centru și în drum spre casă am stat, pentru prima oară, pe locul din față în mașină.

Până în București făcuseră exerciții cu noi. „Ce facem dacă se trage asupra trenului?”. Ne ghemuiam chicotind între banchete și primeam felicitările unui domn tânăr pe care nu îl mai văzusem. N-a tras nimeni dar călătoria a durat atât de mult încât am adormit cu toții.

Ne-am trezit în Gara de Nord și ni s-a atras a mia oară atenția să nu părăsim grupul. S-a întâmplat să cobor foarte aproape de locul în care mă aștepta mama. Am luat-o brusc spre ea, ignorând vocea dirigintei care m-a rostit numele scurt, șuierat, aproape cu ură. Mi-a rămas vocea ei în minte de atunci dar am înțeles-o. Poate de asta nu îi judec prea aspru pe cei care și-au trăit viața în vremurile alea. Alta n-au avut.

Fizica ne spune că timpul nu poate merge decât înainte. Psihologii insistă că memoria e selectivă și continuă se reconstruiască  trecutul. Istoricii riguroși ne învață sa fim prudenți. Probabil au cu toții dreptate.

Dar avem obligația să ne amintim. 

Și, dacă se poate, să înțelegem.  Lașități, complicități, curaj. Atâta cât a fost.

PS: Diseară moderez o dezbatere despre revoluție organizată de Frontline Club Bucharest. Se întâmplă la The Institute și e precedată de proiecția filmului „A fost sau n-a fost” al lui Corneliu Porumboiu. Va fi și el acolo și va fi, probabil, și Dan Voinea, procurorul care a avut pe mână dosarele revoluției. Invitația e aici. Vă aștept.

 

 

Comentarii

  1. Groparu spune:

    Am sa las asta aici: http://groparu.ro/revolutia-la-sibiu-vazuta-prin-ochi-sinceri-si-neprietenosi-de-gropar/
    Spor la dezbatere, cred ca mi-ar fi greu sa merg la ea chiar daca ar avea loc la mine acasa. De cand cu Revolutia nu mai pot privi grupuri mari de oameni care scandeaza lozinci si nici nu ma pot uita relaxat la artificii.

     
    1. Teo spune:

      imi aduc aminte de textul asta. il citisem la vremea lui. l-am mai citit o data acum si am ramas cu aceeasi senzatie, nu stiu cum sa ii, spun, de disconfort. nu de la text ci de la intamplari

      aia cu multimile o impartasesc total. multimile sunt suspecte

       
  2. ancuta spune:

    intr-una din zilele „hot” ale revolutiei implineam varsta de 10 ani. m-am nascut si am locuit pana la 18 ani in orasul Buzau, acolo eram deci si de revolutie. amintirile s-au estompat undeva in adancul meu, cu greu le mai pot scoate. cateva imagini imi sunt insa zgariate pe retina memoriei pentru totdeauna: mama care plangea infundat in bucatarie, in timp ce invartea aluatul unui tort de mere pentru ziua mea de nastere. plangea pentru ca fratele meu era (ca si tine) intr-o tabara, un cantonament sportiv, undeva in judetul Suceava si nu mai auzise de el de zile bune.
    ziua mea de nastere, petrecuta cu cativa copii din vecini, intr-o liniste sinistra, privind la adultii speriati/anguasati din jurul nostru. gustul ca de carton al tortului de mere (nici acum nu stiu daca era pur si simplu un tort nereusit sau disperarea mamei iesea catre mine prin acel nenorocit de tort).
    intr-un final, undeva dupa anul nou s-a intors si fratele meu acasa, nevatamat.
    o alta imagine este cea a trasoarelor colorate pe cerul negru si al zgomotului focurilor de arma. era pentru prima oara cand auzeam asa ceva „live”. mi-era inuman de frica, inexplicabil poate, fiindca eram in afara oricarui pericol.
    dar in general, imi aduc aminte de un sentiment imens de bucurie, de exaltare, amestecate cu frica. sentimentele astea, minus frica, le-am mai simtit din nou abia in seara de 16 noiembrie 2014. o noua speranta, ramane de vazut daca desarta sau nu.

     
  3. Teo spune:

    am senzatia ca am dezvoltat totusi o imunitate. daca presedintele romaniei nu se transforma in stalin o sa ii supravietuim. istoria recenta e plina de asa de multe si intense lucruri incat nu cred ca mai poti sa iti pui sperante uriase sau sa ai dezamagiri peste care nu poti trece. le-ai testat pe toate deja

     
  4. Bogdan R spune:

    Nici macar iesit din ciclul primar, fusesem tinut pana atunci departe de orice discutie politica, din prudenta aia a adultilor care nu voiau sa riste nimic cu un element atat de imprevizibil cum e un copil. Asa ca habar n-aveam de nimic, chestie care avea sa iasa in evidenta cu prima ocazie.

    Maica-mea si cu mine in bucatarie, langa un aparat de radio, taica-meu venit mai repede de la serviciu si euforic, dar tot fara sa verbalizeze prea mult. Poate se intorcea roata si apoi pericolul de a spune plodul ceva traznai la scoala ar fi fost si mai mare. Un crainic surescitat anunta, fara sa pronunte nume, ca „dictatorul a fugit”. Moment in care, cu o inteligenta care nu m-a parasit pana in ziua de azi, am concluzionat:

    – Adica seful alora?

    Taica-meu a aprobat cu jumatate de gura si deja era evident ca mi se ascunde ceva. Mi-am dat seama mai tarziu ca erau atat de tensionati, incat de replica asta nu si-au mai amintit si de ea nu s-a mai ras peste ani, asa cum se radea de cea legata de desenele animate, iesita din aceeasi minte stralucita in aceleasi zile (spusa insa probabil dupa ce situatia a inceput sa para mai incurajatoare). Asa ca repar acum aceasta nedreptate evidenta.

    Dar aveau sa mai urmeze multe. Chiar si in orasul in care a fost la fel de multa revolutie ca in al lui Porumboiu, zvonurile circulau de zor. Cele mai de succes vizau obiectivul industrial de la intrarea in oras, care pana atunci reprezenta pentru mine doar o chestie inalta din care iesea o flacara la care ma holbam in fiecare saptamana, cand ne intorceam de la tara. Nu retin care a fost zvonul decisiv: fie ca va fi aruncat in aer, fie ca se va otravi apa potabila din oras cu ceva substante sustrase de acolo. Cert e ca taica-meu a hotarat sa inceapa operatiunea de evacuare. Am plecat pur si simplu cu masina in directia opusa (e drept, nu am mers pana intr-acolo incat sa luam si lucruri din casa cu noi) si am oprit la cateva zeci de kilometri distanta, cred, undeva intr-un sat, unde am stat la niste necunoscuti in noaptea aia. Rememorand-o peste ani, faza mi s-a parut atat de halucinanta incat am crezut ca poate memoria mea a falsificat un element al povestii, cel cu necunoscutii (desi n-avem niciun fel de rude in zona aia). Nope, mi s-a confirmat ca pur si simplu am oprit la niste oameni la intamplare.

    Chiar daca ne-am intors a doua zi, nu inseamna ca pericolele de tot felul disparusera, ca doar ni se explica la televizor. Asa ca la coltul strazii din orasul in care nu se intampla nimic, cetatenii vigilenti, inarmati care cu ce-aveau, au organizat un fel de filtru pentru a verifica masinile care treceau. S-a dus si taica-meu cu o teava lunga luata din debara. Eu si maica-mea am fost instruiti sa stam ascunsi, sa nu ridicam capetele pana la nivelul ferestrei apartamentului de la etajul doi. Asa ca am stat in seara aia pe fotoliul din sufragerie, indraznind totusi din cand in cand sa ridic capul si sa verific cum mai merg lucrurile in intersectie.

    Dupa care nu mai am alte amintiri concrete si direct legate de eveniment, doar revelionul in care incepusera sa apara primele semne ca oricine poate spune absolut orice. Primul exemplu avea sa se dovedeasca usor traumatizant pentru mine peste cateva luni, cand „profetia” atribuita de un dobitoc aparut la televizor de revelionul ala unei „celebre vrajitoare” nu s-a implinit. Cred ca am mai povestit episodul intr-un alt textulet vag jenant dintr-un alt subsol.

    Epilog. Cand se apropia pastele, iar noi eram la un concurs, tatal unui coleg, un tip in care se amestecau in proportii dubioase umorul si zvonistica, ne-a atentionat pe un ton oarecum serios ca „AIA” au zis asa: „Craciunul a fost al vostru, Pastele va fi al nostru”. Si deci sa avem grija pe unde ne jucam, sa nu ne indepartam de hotel. Zvonurile si conspiratiile „ne” intrasera in sange – si, dupa cum avea sa se vada, asta nu era decat inceputul.

    Am lasat intentionat la sfarsit episodul care, cronologic, a fost de fapt primul. Pentru ca e intr-un fel greu de explicat, cumva melancolic si dintr-un alt registru decat cele dominate de isterie sau frica.

    Nu stiu data exacta, era poate 18 sau 19. In orice caz, se auzea ca la Timisoara se intampla „ceva”. Se vede treaba ca nu parea suficient de periculos, din moment ce taica-meu ma lasase sa merg la club pentru antrenament. Pentru o idee si mai clara asupra personajului (nu ca din cele de mai sus n-ar fi evident), era genul care, in situatia ta cu Slanicul, pe 22 s-ar fi suit in masina si ar fi venit urgent chiar si la sute de kilometri sa ma ia de acolo. Ei bine, in zilele alea vigilenta inca nu i se activase, asa ca am fost singurul ametit care a aparut la club. Am asteptat o vreme pe la leaganele din spatele cladirii, locul nostru preferat. Era liniste (cu mintea paranoica de mai tarziu as fi spus „suspect de liniste”), vremea era si ea relativ blanda pentru decembrie. Nu trecea nici dracu’ pe strada. Parca simteam o usoara inadecvare, ca atunci cand din zapaceala greseam ziua sau ora la care trebuia sa ajung undeva, dar de data asta nu era vina mea, asa ca eram destul de relaxat acolo, in leagan. Doamna G. era – sau incerca sa para – si ea calma. Intr-un final, cand a devenit evident ca ceilalti nu vor aparea, m-a trimis, zambind, acasa.

    Probably my rosebud moment.

     
  5. Marius spune:

    Eu eram soldățel la Arad, unde s-a produs un fel de revoluție cultural-fotbalistică.
    Microbiștii au intrat în Consiliul județean și-au terorizat-o pe prim-secretara Pugna: de ce-ați dat tovarășa meciul la Poli să intre ăia-n A și nu UTA?