în Centru

Un român se pregăteşte să moară

Un român se pregăteşte să moară

Indonezia a executat ieri opt oameni. Cei opt făceau parte din aşa-numitul grup Bali Nine, nouă persoane acuzate de trafic de droguri. Toţi străini. Unii dintre ei aproape copii (Andrew Chan – 22 de ani la data arestării, locuia cu părinţii). A scăpat o femeie. Temporar. Indonezienii încă au dubii în privinţa ei şi nu e deloc clar că nu va avea aceeaşi soartă.

Nu au contat apelurile familiilor, ONG-urilor, guvernelor din ţările de origine ale condamnaţilor. Guvernul de la Jakarta s-a încăpăţânat să meargă înainte cu execuţiile. Vor fi probabil consecinţe. Australia e de-a dreptul furioasă şi şi-a rechemat ambasadorul.

Însă toate astea nu mai contează pentru cei executaţi, nu îi vor aduce înapoi. Dacă se putea face ceva pentru ei, se putea face până ieri.

România e zilele astea în situaţia Australiei de dinainte de execuţii. Are propriul ei caz de care trebuie să se ocupe.  O execuţie pe care trebuie să o prevină.

E vorba de Ionuţ Gologan, condamnat la moarte în Malaezia. La fel ca în cazul celor de mai sus, e vorba despre trafic de droguri. Şi, la fel ca Andrew Chan, Gologan este foarte tânăr.  Un cărăuş care riscă să plătească cu viaţa o decizie nefericită.

Las deoparte discuţiile despre principiul proporţionalităţii. Aici e vorba despre o crimă. Crima nu este justificată nici ca pedeapsă pentru o crimă.

Varianta simplă în cazul poveştii ăsteia e să spui că omul ştia ce riscă şi totuşi asta nu l-a împiedicat să coboare pe aeroportul din Kuala Lumpur cu metamfetamine in bagaj.  Dai din umeri şi mergi mai departe.

Dar nu e tocmai aşa.

Ultimele execuţii au avut loc în România acum 25 de ani şi vizau nişte oameni acuzaţi de genocid şi subminarea economiei naţionale. Apoi statul român a decis că nu va mai executa oameni. La fel şi peste jumătate din statele lumii.

(În treacăt fie spus, execuţia soţilor Ceauşescu e încă un subiect neepuizat şi care lasă loc multor întrebări.)

Ca să nu existe dubii, constituanta din 91 a pus în legea fundamentală (art 22, alineatul 3) o interdicţie expresă în privinţa pedepsei cu moartea.  Altfel spus, chestiunea ţine de substanţa poporului guvernat de constituţia asta.

Constituanta a considerat că niciun judecător sau guvern nu trebuie să aibă drept de viaţă şi de moarte asupra subiecţilor vizaţi de prevederile constituţionale. Asupra cetăţenilor români adică.

Sigur, asta nu se extinde în alte teritorii şi asupra altor judecători. Însă Constituţia trebuie interpretată şi în spiritul, nu numai în litera ei.  Iar spiritul ei, atât cât îmi e mie accesibil, nu presupune toleranţă faţă de crimele altora, fie ei judecători din Malaezia.

Am cautat pe site-ul ministerului de Externe date despre Ionuţ Gologan. Nu am găsit. Nu îmi e deloc clar care este nivelul de implicare al autorităţilor române în cazul ăsta. (Vă mai aduceţi aminte de bruhaha-ul din jurul jurnaliştilor „răpiţi în Irak?”)

Acum două zile, a existat totuşi o declaraţie destul de vagă a preşedintelui Iohannis care a precizat, într-o întălnire cu românii din Italia, că discută cu „alţi preşedinţi” despre soarta lui Gologan.  Preşedintele răspundea unei întrebări din public. Intervenţia pe subiectul ăsta s-a încheiat cu un neconcluziv „Să dea Domnul”.

Nu am scris postul ăsta ca să le reproşez ceva autorităţilor române. Poate nu comunică tocmai bine. Poate, într-adevăr, se fac eforturi importante de rezolvare a problemei.

Însă, dacă şi ultimul apel în cazul lui Gologan eşuează iar execuţia are loc, rechemarea ambasadorului şi deplângerea tragediei nu vor fi suficiente pentru a le acoperi eşecul şi complicitatea. Spun asta pentru că cred sincer că, în cazuri de felul ăsta, orice efort este justificat iar scuzele nu sunt acceptabile.

Gologan e un tânăr infractor. Însă e la fel de cetăţean ca oricare dintre cetăţeni. Competeneţele statului, inclusiv ale celui român, se măsoară mai ales în capacitatea de a-i ajuta pe cei care au cea mai mare nevoie de ajutor.

Un om poate muri doar o dată. Ionuţ Gologan se pregăteşte acum exact pentru asta.