în Centru

Veșnicia pe scurt

Veșnicia pe scurt

A murit un om care nu se mai simțea util. Corneliu Vadim Tudor, polul și izvorul unui uriaș de mizerii în viața publică românească, nu mai este.

S-a dus odată cu vremurile în care securitatea nu avea încă urmași de încredere.

Acum era nefolositor, nu mai reprezenta pe nimeni și nimic.

Ceaușismul național își trage ultimele suflări prin foste vile de protocol sau sanatorii.  Locul lui a fost luat de securiștii de tip nou care n-au nevoie să își însoțească scuipații de citate din Montesquieu și amintiri de la beții cu Eugen Barbu.

Când scriu, tocmai ăștia îl plâng de zor prin televizoare. E o oarecare recunoaștere umilă precedentului. El a fost acolo înaintea lor. Urmărindu-l au învățat să își dozeze efortul și să se concentreze pe ce e important.

Ironia grosieră a lui Vadim Tudor nu mai era, așadar, la căutare. Probabil că sfârșitul i-ar fi putut fi prezis când a fost descoperit pe o amarâtă de pagină de Facebook și în emisiunile de după-amiază, unde mai comenta câte o manea sau cine știe ce alt subiect colateral.

Acum 20 de ani vindea sute de mii de exemplare din revistele lui în fiecare săptămână. Într-o vreme a printului și naivității el perfecționa arta înjurăturii complexe. Făcea liste negre și exploata lașități. Așa cum i se ordona, așa cum îi venea.

Dar azi dimineata deja nu mai conta.

CVT a fost intelectualul-lavetă. Folosit pentru curățarea mâinilor altora. Dacă te apropiai de el te murdăreai. De mizerie, de avalanșa de cuvinte, de citate-avorton. O lavetă amorală îmbibată cu lichidul verde-toxic al arivismului și imposturii grobiene.

Să nu îi minimalizăm importanța. Spre el s-au întors 30 la sută din români, când i-a apucat exasperarea. Pe el l-au folosit ca sperietoare Iliescu și ai lui.

Din păcate, Corneliu Vadim Tudor n-a fost un accident minor, unul din mulții poeți cu plâmâni mai mari decât talentul. A fost parte din istoria recentă și din viețile noastre. El ne-a făcut să ne fie rușine de manifestări de patriotism moderat și decent. El a transformat în ridicol orice ține de aspirații naționale.

Și tot el a subliniat doza inevitabilă de meschinărie din membrii unui public, fie ei și accidentali. Aveți curaj să spuneți că n-ați râs niciodată la una din glumele lui chinuite?

Să nu ne iluzionăm că Vadim-persoana publică a fost posibil doar pentru că FSN, Petre Roman și a alții ca el  i-au furnizat mijloacele și țintele.  Toți cei care l-au tolerat, l-au citat, l-au cultivat, au evitat contextul sau l-au băgat în combinații politice. Cu toții au contribuit la existența lui ca personaj public.

Sigur putem uita de el, și o vom face probabil după ce epuizează tabloidele subiectul „moștenirea și neamurile”.  Dar burghezia jegului e deja la butoane. N-au mai avut răbdare.

Ca să parafrazez un clișeu, Vadim Tudor s-a dus să scrie veșnicia pe scurt. Pentru îngeri cu stomacul tare.