în Centru

Zbiară copiii Palestinei

Zbiară copiii Palestinei

Sunt vreo câteva minute de când puștanul cu o mutră de șarlatan adorabil face conversație cu mine. Eu sunt deja la a doua țigară și încerc tot mai neconvins să rezist talentelor de salesman ale micuțului. Mă ia pe departe, vrea să știe de unde sunt, se arată entuziasmat și spune că vrea să vină și el într-o zi, apoi începe să îmi povestească despre frați, mamă, prieteni, colegi.

Descopăr că trebuia să fie la școală în dimineața asta și e cam nemulțumit că îi stric narațiunea din care ar fi trebuit să aflu că vinde fluiere doar ca hobby. Pare să nu fie foarte fericit cu gândul că aș putea să cred că face asta pentru că nu are bani să supraviețuiască. Supărările îi sunt umbre care trec pe mutra-i măslinie. Le alungă rapid și schimbă profesionist subiectul. Cand lâncezește conversația duce obiectul de lemn la gură și scoate o notă scurtă.

Caut bricheta și dau de o monedă. Vreau să i-o dau și acum chiar se supără pe mine. Nu vrea pomană, vrea să vândă fluiere.

A învins. Acum am un fluier și un amic.

N-am negociat așa cum e obiceiul în Levant. Am acceptat primul preț și am senzația distinctă că eu l-am păcălit pe el.

Următoarele două zile ne salutăm insesizabil peste umărul oamenilor din jurul nostru ca doi complici.  Apoi dispare.

Pe masa din camera de hotel am un fluier serios care mă face să mă simt ridicol.

*

Merg de colo-colo, după un program prestabilit prin orașele Palestinei. Văd oameni, obiective turistice (sunt cu sutele), politicieni, ong-isti.  Neplăcutul Hebron, prietenosul Betleem, aglomeratul Ramallah, complicatul și elegantul Ierusalim. Trec prin check-pointurile sobre și opresive ale Israelului. Le urăsc și le înțeleg. Refuz să trag concluzii.

Pe toate străzile pe care mă găsesc văd copii. Copii la remorca unor mame cu oboseala aia resemnată a parinților recenți întipărită pe față. Copii care bat mingea. Copii care se fugăresc și se lovesc de tine neatenți. Copii în cârca tatălui sau pe locul din dreapta șoferului. Copii care vând lucruri. Copii de un an sau doi care zbiară dejnădăjduit și enervant, cu sau fără motiv, exasperându-și părinți stoici și epuizați. Copii care fac copilării. Pitici care zâmbesc la tine fără motiv și te topești un pic.

Copii care aruncă cu pietre.

*

Luni dimineața, în Betleem aflu de la gazde că nu vom ajunge în Ramallah pentru a asista la comemorarea evenimentului pe care palestinienii îl numesc Naqba (Catastrofa). Mi se explică sobru că israelienii întăresc măsurile de securitate în astfel de zile și nu vom putea intra în oraș decât, poate, când demonstrația va înceta. Explicațiile sunt coerente, n-am motive să mă supăr. „Dar va fi ceva și aici”.

Nu au mințit.

Primul semn că sunt pe aproape vine de la un copil care nu rupe o boabă de engleză. E mic, vreo 9 ani. Îmi pune în mână un afiș cu o poză neclară a unui  bărbat de vreo treizeci de ani. Arăt ușor ridicol cu afișul ăla tipărit pe carton tare. Îi spun cuiva de lângă mine că inscripția în arabă e probabil o reclamă la butelii sau napolitane. Nu-s în formă azi. Nu prea râde nimeni.

Renunț să mai încerc să înțeleg ce e cu poza aia exact în momentul în care apare alt puștan care mă lămurește: bărbatul din poză e tatăl celui care mi-a dat afișul. E închis în Israel și e în greva foamei alături de alte sute prizonieri palestinieni.

Militantul de nouă ani crede că un străin e mai convingător dacă e văzut cu poza lui taică-su.

Îl urmăresc cu atenție până dispare și duc afișul în mașină. E tragic, dar nu e tragedia mea. Nu de asta sunt aici.

Nu-mi permit luxul solidarității militante. Mă urmărește totuși gândul că piticotul de nouă ani și-a pus speranța în mine. Îl asigur în gând de toată empatia mea. Culmea e că știu cum e să crești așa, fără tată. E un gol difuz care rămâne cu tine pentru totdeauna, ca un martor mut și cu prejudecăți.

*

La punctul de pornire al manifestației, un MC cu microfon dă tonul. Mulțimea, nu foarte mare, răspunde.

Un cor brutal, melodios și energic în același timp. Se strigă cu convingere, se răspunde cu venin. Întreb despre ce sunt lozincile. Răspunsurile pe care le primesc sunt previzibile: ziduri, prizonieri, ocupație. E cumva contagios și emoționant

Betleemul e o cușcă în care-și cântă unii disperarea. Eu sunt venit de bună voie și liber să fredonez și pe afară dacă vreau.

Mă învârt printre ei încercând să înțeleg de ce, de la un moment dat, aud două surse de sunet și două coruri. Mă lămuresc repede. Într-un colț al intersecției, un grup de fete de 10-11 ani, îmbrăcate în uniformă de școală, stau ordonate în șiruri și coloane bine măsurate. Nu iese niciuna din rând. Pe trotuar e un microfon și o boxă care sunt preluate, pe rând, MCs copii. Ăștia par mai mari.

Scandare, răspuns. Scandare, răspuns. Scandare, răspuns. Mare lucru, disciplina școlară.

Între steaguri palestiniene, poze de deținuți și drapeluri negre de martiri, priveliștea aceste grămezi ordonate de dungi roz și sarafane e suprarealistă.

Apoi văd baloane negre.

Baloane.

Negre.

*

Camioneta cu MC-ul se pune în mișcare și mulțimea pleacă după ea. Merg și eu alături de ei. Primesc alt afiș pe care îmi dau seama că nu îl pot arunca prin mulțimea asta de oameni nervoși. Mă gândesc să îl pun rucscac, însă mă cunosc suficient de bine cât să știu că aș putea să îl uit acolo până la plecare când aș avea de dat lungi explicații pe aeroport.

Îl las discret pe capota unei mașini și merg în continuare. Ne apropiem de zid. Brusc devin conștient de topografie. Am mai fost aici. Pe zidul ăla, în dreapta porții a desenat Banksy. Îmi place Banksy cu stilul lui no-nonsense. Îmi plac în general toți artiștii care au ceva de spus. Banksy are. Nu e cel mai subtil om de pe pământ, dar cine e subtil în Betleem?

Se cântă în continuare. Mă uit după aglomerația de dungi și sarafane. Remarc că nu ne însoțesc. Smart! Very smart!

Sunt însă acolo frații lor de toate vârstele. De la opt la optsprezece ani. Se învârt printre adulți, se agită, strigă.

*

Demografia teritoriilor ocupate e un subiect sensibil. Palestinienii fac mulți copii. Coloniștii și mai mulți. Rata de creștere a populației e în jurul a doi la sută anual.

Războiul se duce și așa, pe bază de fertilitate.

În Israel, pe de altă parte, arabii domină terenul la numărul de nașteri și există temeri serioase că țara va ajunge la un moment dat să aibă o populație arabă imposibil de administrat. De asta, guvernul ar vrea să schimbe legea astfel încât să definească țara drept stat evreu, îndepărtând astfel arabii de drepturile cetâțenești și Israelul de noțiunea de stat democratic laic.

Altfel, doar plimbându-te pe acolo îți dai seama ce dezastru demografic e în România. În București, doar în parcuri vezi așa de mulți copii la un loc.

Poarta din zidul lui Banksy (am decis să îl numesc așa) se deschide și apare un vehicul militar. Pe lângă el vreo șapte soldați înarmați cu aruncătoare mobile de grenade lacrimogene. Au și nelipsitele mitraliere dar niciunul nu a dat-o jos de pe umăr.

În dreapta mea mai mulți demonstranți încep să strige ceva la unison. Mă uit înspre soldați și când mă întorc din nou la dreapta patru din cinci oameni au o cagulă pe față.

Copii de 12-13 ani ies din grup, aleargă câțiva metri apoi dau cu pietre și revin rapid în spatele primului rând.

Israelienii așteaptă calmi.

Dacă ar fi o ființă, tot grupul ăsta de oameni, ar avea spasme. Înaintarea e tot mai lentă.

Mă uit fascinat la o grenadă lacrimogenă care descrie un arc elegant deasupra mea. Pentru o secundă, am senzația absurdă că s-a făcut liniște.

Mă trezește din reverie figura improbabil schimonosită de frică a unui palestinian. Sunt mirat și aproape pufnesc în râs. Are ceva din tâmpiții ăia care se urcă în roller-coaster ca să nu facă prietenii mișto de ei.

Grenada cade. După ea vin și altele. Vehiculul ăla militar are un dispozitiv pe plafon care scuipă grenade aproape cu ritm. Ar trebui să folosească cineva beat-urile alea.

Regret instant că mi-a venit să râd de palestinian. Nu mai pot respira și îmi curg fără control lacrimile. Mă dau în spate, fug și încerc să respir. Aud pe undeva o înjurătură în românește a unui coleg și nu mi se pare deloc improbabilă. Aș înjura și eu dacă aș putea.

Spasmele sunt convulsii acum și vreo câțiva vomită.

Urlă ambulanța.

*

Mă uit de departe în timp ce fac schimb de impresii cu cei din jurul meu. În apropierea zidului ard cauciucuri și vreo câțiva puștani continuă să arunce cu pietre, strigând ceva în arabă. Probabil înjură.

Se retrag, înaintează, se retrag. La fel și soldații. Un soi de tango violent și stupid.

Ascult tot felul de povești oribile. Cineva îmi spune de niște copii plini de sânge refugiați într-o casă de pe bulevardul zidului lui Banksy.

Ziua Catastrofei se ține în amintirea efectelor înființării statului Israel care pentru palestinieni au fost oribile. Au rămas fără case, terenuri și fără țara promisă.  Însă marcarea ei la scară mare se face doar de vreo douăzeci de ani.  A fost o idee a lui Yasser Arafat. O idee care an de an se lasă cu minori răniți.

Alții sunt arestați. Pentru o piatră aruncată, poți lua și 12 ani de pușcărie, la decizia unui magistrat militar. Pentru unii, pedeapsa e egală cu vârsta.

*

Cu mai toți palestinienii cu care am vorbit am abordat subiectul copiilor. E inconfortabil pentru ei și aproape inevitabil am fost acuzat că nu pricep cât de mare e tragedia acestor oameni. Sunt copii care și-au pierdut frații sau părinții sub gloanțe israeliene. N-ai cum să înțelegi, mi se spune. Nu pot fi controlați.

Doar câte un oficial are tăria să te privească în ochi când spune lucrurile astea.

Se acceptă tacit utilitatea copiilor în conflict și, unora, le poți citi remușcarea pe față.

Alții se înfurie reținut pentru că îi judeci. Mi-e greu să le comunic că îmi mențin autonomia în discuțiile noastre. Cred că le par lipsit de înțelegere. Și probabil așa și sunt. Refuz să accept că într-un conflict al religiilor, statelor și marilor puteri, copiii trebuie folosiți pe post de praștii sau carduri pentru memoria națională.

Sunt destui adulți acolo. E loc de oricâte tragedii sunt necesare ca să nu mai fie nevoie și de contribuția unor pitici care nu știu încă prea bine în ce lume s-au născut.

*

Câteva ore mai târziu beau o bere pe o terasă încercând să absorb lumina fabuloasă a zilei palestiniene.

Am zis că îmi place Betleemul? Zic acum. Ăsta calm, nu ăla nervos.

Un amic al cărui rucsac a fost găurit de o grenadă, caută mirat-amuzat să vadă ce poate recupera din conținutul lui.

Ne înecăm amândoi. Gazele alea intră în țesături și se eliberează dacă sunt scuturate.

Acum pot să înjur.

*

A reapărut șarlatanul. Îmi vine o idee și îl întreb dacă vrea să facă o afacere cu mine. Vreau să îi vând un fluier. Jur că e neatins și chiar e. Ezită. Îmi spune că e plin de fluiere d-alea pe străzi. După cum bine știu, are și el vreo zece. Uite-le!

Insist să îi vând fluierul.

-Ce vrei pe el?

-Mă lași să îți fac o poză

Ezită strategic, apoi îmi smulge drăcia din mână și zice că e ok. Râde.

*

În timp ce scriu asta, mai arunc câte un ochi pe știrile de Manchester. Atentat cu mulți morți și răniți. Concert pentru copii. Nu mă menajez și încerc să deduc din filmulețele de pe net cum a fost acolo.

Nu se știe încă cine și de ce a decis să se arunce în aer între niște adolescenți dar nu-mi pot reține gândul că întâmplările astea sunt legate între ele. În felul ăla stupid în care proverbialul fluture provoacă dezastre la mii de kilometri depărtare.

Și la Manchester sunt tot niște copii ai Palestinei.